Nepoftiții

скачать книгу бесплатно


Planul ei era să-și caute un soț imediat, sarcină cu care maica-sa deja se oferise să o ajute deoarece amândouă știau că cu cât rezolvau mai repede cu atât erau mai ferite de rușine în ochii lumii.

Fără doar și poate, familia Lee era una tipică comunității din care făceau parte și erau fericiți așa. Își vedeau liniștiți de viețile lor încorsetați în regulile și după standardele locului, chiar dacă cei doi copii visau cu ochii deschiși să fugă la oraș. Problema era că lipsa de ambiție se transmisese de la o generație la alta printre țărani și îi ținea țintuiți de glie, ceea ce era un lucru bun pentru guvern care altfel s-ar fi confruntat cu lipsa forței de muncă, tinerii ar fi dispărut din zonele rurale și în Bangkok, și de acolo ar fi emigrat în țări ca Taiwan sau Oman unde salariile erau mai bune. Totuși, eliberarea de sub presiunea rigidă a celor de-o vârstă era destul de atractivă.

Multe tinere fete luaseră drumul Bangkokului. Unele își găsiseră slujbe decente, dar multe dintre ele sfârșiseră în industria sexului din orașele mari, câteva dintre ele călătoriseră peste graniță și chiar în afara Asiei. Circulau multe povești horror menite să descurajeze fetele în a apuca pe același drum, povești cu efect puternic asupra lui Din și a mamei ei.

Domnului Lee îi plăcea viața pe care o ducea și își iubea familia, deși nu era normal să admită lucrul ăsta în afara casei sale și nu dorea să-i piardă din cauza unei boli ce începuse să îi invadeze corpul încă de când era flăcău.

Bătrânul domn Lee (deși știa că unele din mai puțin respectabile fete din sat îl porecliseră Bătrâna Capră Lee) fusese un idealist în tinerețe și se înrolase să lupte pentru Vietnamul de Nord imediat cum terminase școala. Locuiau exact la granița cu Laos, așadar Vietnamul de Nord nu era foarte departe, și știa de bombele pe care americanii le lansaseră acolo și în Laos si își dorea să aibă și el partea sa în oprirea bombardamentelor. A aderat cauzei comuniste și a plecat în Vietnam să se antreneze pentru luptă. Mulți din cei care se antrenau cu el erau, ca și el, în parte chinezi sătui să-i vadă pe străini amestecându-se în crearea viitorului țării sale. Nu putea înțelege cum americanilor, care locuiau la mii de mile depărtare, le păsa cine era la putere in această uitată parte a lumii. Pe el, de exemplu, nu l-a îngrijorat niciodată ce președinte au votat americanii.

Cu toate astea, soarta a făcut ca domnul Lee să nu aibă ocazia să tragă nici măcar un foc de armă pentru că un șrapnel de la o bombă americană l-a nimerit în timp ce erau transportați de la antrenament pe câmpul de luptă în chiar prima zi când a părăsit baza militară. Rănile lui fuseseră foarte dureroase, dar nu îi puseseră în pericol viața, deși au fost suficient de periculoase ca să fie lăsat la vatră de cum părăsi spitalul. O bucată mai mare de șrapnel îl lovise în coapsa stângă, iar restul, mai mici, îi ciuruiseră abdomenul, care acum, credea el, erau sursa disconfortului său. Tot ăsta a fost și motivul pentru care s-a împrăștiat vestea că ar fi fost împușcat.

Se întorsese acasă cu un șchiopătat vizibil și cu suficiente compensații financiare cât să cumpere o mică fermă, dar pentru că piciorul său era foarte afectat, a cumpărat în schimb o fermă, o turmă de capre pe care le-a înmulțit și le-a vândut. Un an mai târziu, piciorul era aproape vindecat, iar el era însurat cu o fată foarte frumușică din partea locului pe care o cunoștea și pe care o plăcuse dintotdeauna. Nici ei nu-i era străină viața la fermă așa că se stabiliră fericiți în noua ipostază de familiști chiar dacă duceau o existență precară.

În fiecare zi a săptămânii de atunci începând, cu excepția duminicii, domnul Lee își ducea turma pe plaiurile înalte la pășunat, iar vara, adese ori rămânea peste noapte în unul din bivuacurile pe care le avea din loc în loc, și pe care învățase sa le construiască în armată. Își amintea cu nostalgie de acele zile vesele, deși atunci nu le-ar fi catalogat ca fiind vesele.

Nu mai existau prădători pe munte, cu excepția oamenilor. Tigrii fuseseră exterminați cu mult timp înainte din cauza medicinii tradiționale chineze ce folosea diferite părți ale animalului despre care se credea că ar avea proprietăți magice. Sentimentele domnului Lee legate de asta erau amestecate. Pe de o parte știa că era păcat, dar pe de alta nu avea chef să apere caprele de rapacele tigru în fiecare noapte. Când l-a lovit boala cu o săptămână în urmă se împliniseră treizeci de ani de când era cioban la capre, așa că știa muntele la fel de bine cum își cunosc majoritatea oamenilor parcul din cartier. Știa ce zone să evite din cauza minelor de teren și a pachetelor cu stricnină aruncate de americani în `70, și știa și ce zone fuseseră curățate, deși câteva fuseseră omise așa cum avea să afle pe propria piele una din caprele lui doar cu o lună în urmă. Era păcat de ea, deși carnea ei nu a fost aruncată la gunoi. Sfârșitul ei a venit rapid când o piatră desprinsă din stâncă a declanșat explozia, a azvârlit-o spre cer, decapitând biata capră pe loc. Era prea lung drumul ca să îi care carcasa până acasă, așa că domnul Lee petrecu câteva zile pe munte ospătându-se regește în timp ce familia lui era îngrijorată de moarte din cauza lui.

Domnul Lee era un om mulțumit. Îi plăcea munca pe care o făcea și viața în natură, și se împăcase de mult cu ideea că nu va fi niciodată bogat sau că nu va mai merge în străinătate vreodată. Din acest motiv și el și nevastă-sa erau bucuroși doar cu doi copii. Îi iubea pe amândoi în egală măsură și își dorea tot ce-i mai bun pentru ei, dar era încântat că terminaseră școala pentru că acum puteau munci toată ziua la fermă, unde nevastă-sa cultiva legume, verdețuri și creștea trei porci și câteva duzini de găini.

Domnul Lee se gândea cât de mult poate să-și extindă ferma acum că avea ajutor în plus. Poate că s-ar fi descurcat cu încă o duzină de găini, cu mai mulți porci și o tarla cu porumb.

Se trezi brusc din visare, “Dar dacă e grav, Mud? Nu ți-am spus asta până acum, dar am leșinat de două ori săptămâna asta și aproape era să leșin de alte câteva ori.”

“Păi, și de ce nu mi-ai spus nimic până acum?”

“Nu am vrut să te îngrijorezi și oricum nu puteai face mare lucru, nu-i așa?”

“Eu personal, nu. Dar aș fi avut grijă să te duci la mătușă-ta mai devreme și poate aș fi insistat să te vadă un doctor adevărat”

“Doar mă știi, Mud. Ți-aș fi spus să stai să vedem ce are mătușa de zis înainte să ne repezim să cheltuim atâția bani; trebuie să admit că mă simt foarte slăbit câteodată și sunt un pic speriat de ce-o să-mi zică mătușa mâine.”

“Da, și eu. Chiar te simți atât de rău?”

“Câteodată nu am deloc energie. Eram capabil să alerg, să sar cu caprele, dar acum obosesc doar dacă mă uit la ele!”

“Clar ceva se întâmplă, știu asta cu certitudine.”

“Uite, Paw” care era numele total lipsit de inspirație cu care-l alinta, si care înseamnă ‘tata’ în thailandeză, “Copii sunt la poartă. Vrei să-i implici și pe ei?”

“Nu, ai dreptate, de ce să se îngrijoreze acum? Cred că mătușa va trimite mâine un mesaj, așa că spune-le că mâine la cină avem întrunire de familie și că trebuie să fie prezenți.”

“Cred că mă duc să mă culc acum, mă simt din nou obosit. Scuipatul mătușii m-a întremat pentru un timp, dar acum și-a pierdut efectul. Spune-le că sunt bine, dar roagă-l pe Den să scoată el caprele mâine dimineață la pășunat, vrei? Nu trebuie să le ducă departe, numai până la izvor unde pot mânca buruiană și se pot adăpa… Nu vor păți nimic o zi, două.

Și când ai două minute libere, poți să-mi faci ceaiul tău special, te rog? Cel cu ghimbir, anason și restul… asta m-ar înveseli puțin… Ah, și niște pepene și niște semințe de floarea-soarelui… poate o rogi pe Din să le crape pentru mine?”

“Ce zici mai bine de o cană cu supă? E mâncarea ta preferată…”

“Da, sigur, dar dacă am adormit deja, pune-o pe masă și o s-o mănânc mai târziu rece.”

“Bună, copii, mă duc la culcare mai devreme în seara asta. Nu vreau să vă îngrijorați, sunt bine. Mama o să vă dea mai multe detalii. Cred că am un fel de infecție. Noapte bună!”

“Noapte bună, Paw!” i-au răspuns toți. Din părea în special preocupată uitându-se cu îngrijorare întâi la domnul Lee care se retrăgea, și apoi unul la altul.

Așa cum stătea întins în tăcerea deplină a nopții, simți cum părțile laterale ale corpului pulsează din ce în ce mai tare, exact cum o carie e mai supărătoare în timpul nopții, dar era el era atât de obosit încât adormi rapid înainte să îi fie aduse ceaiul, semințele sau supa.

Afară, la masa mare în lumina fadă a înserării, restul familiei discuta șoptit despre încercările domnului Lee, în ciuda faptului că și dacă ar fi strigat nu ar fi avut cine să-i audă.

“Paw o să moară, mamă?” întrebă Din cu ochii în lacrimi.

“Bineînțeles că nu, draga mea”, replică ea “cel puțin… așa cred.”

1 2 Suferințele familiei Lee

Obiceiul locului era ca întreaga familie să doarmă laolaltă în, de altfel, singura cameră a casei: mama și tata aveau o saltea dublă, copiii câte o saltea de o singură persoană, iar fiecare din cele trei paturi erau protejate de o plasă împotriva țânțarilor. Când se treziră la ivirea zorilor mergeau atenți în vârful picioarelor ca să nu-l trezească pe Heng.

Știau că ceva nu e regulă pentru că, de obicei, el era primul în picioare și ieșit pe ușă chiar și în cea mai friguroasă dimineață. Îi priviră îngrijorați, îndelung, prin plasa de țânțari fața palidă ca de mort până fură alungați de mamă.

“Din, fă-mi o favoare, te rog. Nu-mi place deloc cum arată tatăl tău, așa că, repede, spală-te și du-te și vezi dacă mătușa poate să ne lămurească. Ești o fată foarte bună! Dacă nu e încă gata, și ai ajuns prea devreme, întreab-o dacă poate să îi facă o favoare nepotului ei preferat până nu e prea târziu, da?”

Din izbucni în plâns și alergă să se spele. “Iartă-mă, draga mea! Nu am vrut să te supăr”, strigă după ea. Un sfert de oră mai târziu când ajunse în fața casei mătușii, bătrâna deja îmbrăcată mânca supă de orez la masa mare din fața casei.

“Bună dimineața, Din! Mă bucur mult să te văd. Vrei un farfurie de supă? E delicioasă! Da își alinta nepoatele, iar pe Din în mod special, dar când auzi ce dorea de la ea nu se putu abține să nu comenteze că maică-sa avea pretenții destul de mari să ceară atât de mult într-un timp atât de scurt.

“Maică-ta aia a ta… Bine o să văd ce pot face… Paw arată rău de tot, nu-i așa?”

“Da, mătușă Da. E alb ca un cadavru, dar nu credem că a murit încă… Mama se pregătea să înfigă un bold în pielea lui ca să vadă dacă reacționează, dar n-am mai așteptat să văd. Nu vreau ca Paw să moară, mătușă Da, te rog salvează-l!”

“Am sa fac tot ce-mi stă în putință, copila mea, dar dacă Budha îl cheamă, nimeni în lumea asta nu-l poate refuza, dar hai să vedem ce putem face. Vino cu mine!”

Da o îndrumă spre sanctuarul ei, aprinse o candelă și închise ușa în urma lor. Ea spera că Din va arăta interes față de ‘metodele vechi’ atâta timp cât era suficient de tânără ca să o învețe pentru că era conștientă că va avea nevoie de un succesor la un moment dat, mai ales dacă voia ca tradiția să fie continuată în familia Lee.

Arată spre covorul Căutătorului de pe podea și Din se așeză. Înainte să se așeze și ea, Da dădu ocolul colibei murmurând rugăciuni și incantații, aprinzând câteva lumânări, apoi își ocupă poziția în fața lui Din care-și privea intens mâinile ținute căuș în poală.

Da își privi nepoata, simți cum un fior îi trece prin tot corpul, se uită pierdut la căușul propriilor mâini pentru câteva secunde apoi se uită din nou la Din.

“Ai venit să cauți sprijin pentru altcineva? Te rog adresează întrebarea!”, spuse Da, dar cu o voce tunătoare, grea pe care nu o auzise nimeni până acum în afara colibei.

Transformarea o șocă pe Din ca de fiecare dată când mătușa intra în transă și permitea unei alte entități să-i preia controlul asupra propriului corp. Nu doar că fața i se schimbă, dar întregul corp i se modifică subtil așa cum un actor își schimbă înfățișarea ca să impersoneze mai ușor personajul pe care îl joacă. Era parcă Da fusese înlocuită cu cineva pe dinăuntru ceea ce o făcea nu doar să arate diferit, dar să și arate diferit.

Din privi pe bătrâna Vraci care nu mai avea nimic din mătușa ei.

“Tămăduitoareo, tatăl meu este foarte bolnav. Vreau să știu ce are și ce este de făcut.”

“Da, tatăl tău, cel pe care îl numești Paw.”

Persoana (mătușă-sa suna ca un bărbat în acest moment) puse câte o mână pe câte una din cele două legături pe care Heng le lăsase cu o zi înainte și închise ochii. Urmă o pauză lungă însoțită de o tăcere adâncă, încât lui Din i se păru că aude furnicile deplasându-se pe podeaua de lut.

Din participase la o duzină de astfel de sesiuni înainte, deși niciuna nu fusese pentru ceva atât de serios. Întrebase despre o durere de stomac, și despre menstruație cu ceva ani in urmă, întrebase dacă avea să se mărite curând. Nu îi era frică de locul respectiv, ci mai degrabă de rezultatul întrunirii, însă tot ce putea face era să aștepte și să observe, iar ce observa i se părea fascinant.

Vraciul desfăcu cu atenție prima legătură ce conținea piatra, o examină cu atenție, o mirosi și o așeză înapoi în frunza de banan, apoi luă a doua legătură conținând mușchiul de pământ și-l mirosi și pe acesta înainte să-l așeze pe covorașul din fața ei.

Da se uită solemn la Din și, după câteva minute, vorbi.

“Cel din cauza căruia ești îngrijorată este foarte bolnav. De fapt era aproape să moară când mi-a lăsat mostrele astea, dar nu e mort … încă. O parte din organele sale interne sunt într-o stare foarte precară, în special cele care se ocupă de curățarea sângelui… Cei pe care îi numiți ‘renichi’ sunt cei mai afectați, nu mai funcționează deloc, iar ficatul e pe cale să cedeze și el. Asta înseamnă că moartea este iminentă. Nu există niciun tratament medical care să-l poată ajuta.”

Vraciul se scutură ca de un fior din nou și reluă forma inițială a mătușii Da, care clipi, se scutură și se frecă la ochi.

“Nu sunt vești bune, nu-i așa copila mea? Știi, atunci când sunt posedată de spirit nu aud întotdeauna totul, dar am prins câteva frânturi și pot spune după expresia feței tale că e de rău pentru tatăl tău.”

“Spiritul a spus că Paw va muri curând pentru că nu există tratament pentru rinichi și ficat care au cedat deja…”

“Îmi pare foarte rău, Din, știi cât de mult țin la tatăl tău… Uite, am mai învățat câte ceva de-a lungul timpului, în afară de posedare. Hai să ne uităm acum… Da, piatra… vezi unde a scuipat taică-tu? Nicio urmă! Asta înseamnă că nu sunt niciun fel de săruri în salivă, nici minerale, nici vitamine, nimic, doar apă.”

“Acum mușchiul de pământ,” îl mirosi de la distanță, apoi îl apropie de nas. “La fel! Miroase și tu!”, spuse ținând bucata de mușchi suspendată în aer, dar Din avea o reținere în a mirosi urina tatălui ei. “Haide, nu o să te muște”, spuse Da. Din făcu ce fusese rugată.

“Niciun fel de miros, doar cea naturală a mușchiului de pământ”

“Exact!” Urina bărbatului miroase ca cea de pisică dacă o ții învelită, dar a lui taică-tu, nu. De asta, nu e niciun fel de carne care să putrezească. Și tot de asta, sângele lui e apos.

“Nu poți trăi mult cu apă în loc de sânge, nu-i așa? E împotriva firii, nu? Sângele transportă toate bunătățile în corp, dar taică-tu nu mai are nimic în el de asta e atât de slăbit tot timpul.

Du-te acasă acum și dacă e încă cu noi, vino cu scuterul și ia-mă și pe mine. Du-te acum, grăbește-te!”

Din zbură pe ușă și fugi acasă. Cât Din era plecată să verifice cum se simțea taică-su, Da se pregăti de drum pentru că în inima ei știa că Heng al ei nu era mort încă, nu de tot. Alese câteva ierburi și le puse în geantă, se stropi cu apă pe față și își prinse părul cu o eșarfă să o apere de apa împroșcată de motocicletele de pe celălalt sens. Apoi ieși afară să-și aștepte nepoata.

Din sosi câteva minute mai târziu însoțită de un nor de praf.

“Repede, mătușă, mama a zis să vii repede, tata mai are puțin și moare!”

Da se urcă în atașul motocicletei, așa cum se cădea unei doamne și porniră cu părul lui Din biciuindu-i fața ridată, iar ea încercând să se ferească. De cum sosiră, Da sări destul de sprinten pentru o femeie de vârsta ei, din atașul motocicletei și se repeziră amândouă în casă.

“Mulțumesc că ai venit atât de repede mătușă Da, el e în dormitor.”

“Da, presupun că e în pat și nu cu dragele lui capre!”. Ridică plasa de țânțari și se așeză pe podeaua de lemn la capul lui. Prima dată se uită la pielea lui, apoi la păr și la buze, iar la final îi deschise ochii și se uita în ei.

“Hmm, da… vreau să-i văd picioarele!” Wan se grăbi să-i dezvelească picioarele bărbatului ei, iar Da se repezi să le strângă și să le observe mai de aproape.

“Hmm, niciodată n-am văzut un caz atât de grav de lipsă a cărnii în sânge. Îmi dai voie să le spun copiilor ce au de făcut pentru o perioadă de timp? Bine, mă întorc degrabă, ridică-i capul pe pernă. O trimit pe Din să te ajute, iar Den o să mă ajute pe mine afară.”

“Da, mătușă, bineînțeles. Absolut orice ca să-l ajut pe dragul meu Heng.”

“Bine, hai să vedem ce putem face, da?” și cu asta coborî în fața casei.

“Din du-te și ajut-o pe maică-ta, Den vino cu mine, trebuie să acționăm cu toții rapid și precis.”

Din plecă în viteză, iar Den întrebă cum poate ajuta.

“Fugi și adă-mi cel mai cel mai puternic cocoș din ogradă! Repede, flăcăule!”

Când s-a întors cu pasărea sub braț, Da o luă.

“Acum du-te și leagă cel mai puternic țap de un stâlp, dar leagă-l bine să nu se poată mișca un centimetru - stând sau șezând mi-e totuna.”

Cât Den fugi să aducă țapul, Da se așeză la marginea mesei, tăie gâtul cocoșului, îi scurse sângele într-un castron, îi arunca corpul fără viață într-un cos de legume de pe masă și apoi se grăbi pe scări.

“Din, spuse ea la sosire, aveți lapte de capră, sau orice alt fel de lapte în frigider? Dacă nu ia repede un ulcior și fugi și adă proaspăt, te rog, fată!”

N-avu nevoie să i se spună de două ori că trebuie să se grăbească că dispăru într-o clipă.

“Wan, s-a trezit?”

“Nu chiar, mătușă, pe jumătate.”

“Bine, tu strânge-l de nas cât sa deschidă gura și eu îi torn pe gât sângele ăsta.” Îi strânse maxilarul între degetul mare și arătător ca să-l deschidă, îi împinse capul pe spate și îi turnă câteva guri din sângele de găină pe gât. Da ghici din felul în care Heng se înecă ca o mașină pe motorină, că măcar jumătate se dusese unde trebuia.

Heng miji ochii.

“Ce-mi faceți, vrăjitoarelor bătrâne?” șopti el, “A fost oribil!”

“Ah, m-am gândit eu”, spuse Da, turnând mai mult, “e prea bogat, trebuie să-l obișnuiesc cu el.”

“Lapte proaspăt, încă cald, de la Floarea, cea mai bună capră a noastră”, spuse Din de cum intră în cameră.

Da îl luă, îl amestecă jumi-juma cu sângele rămas și-l turnă pe gât lui Heng cu același rezultat, dar cu mai multă rezistență din partea lui.

“Ai văzut!”, exclamă ea, “devine deja din ce în ce mai puternic! Încearcă să ne opună rezistență. Poate că nu e cu totul sortit pieirii!”

“Acum, Wan, tu continuă cu laptele, dar păstrează jumătate din cea rămas. Mă întorc în câteva minute.”

Coborî și îl strigă pe Den.

“Ai pregătit țapul?”

“Da, mătușă, e acolo”

“Bine, acum vino cu mine!”

Da făcu o tăietură mică la gâtul țapului cu briceagul ei foarte ascuțit și scurse printr-un pai câteva sute de mililitri de sânge.

“Ai văzut cum am făcut, băiete? Încearcă să-ți amintești că am impresia că va trebui să faci asta în fiecare zi de-acum încolo.”

Urcară amândoi în dormitor unde spre uimirea lor, Heng stătea de vorbă cu soția și fiica lor așa cum un pacient de spital ar face după o anestezie generală - amețit, slăbit și ezitant, dar coerent.

Da amestecă sângele de capră cu restul de lapte, dar întâi i-l dădu să încerce nediluat.

“Vai, mătușă, dar e dezgustător! Vai mie… ”

“Atunci încearcă asta”, spuse ea, înmânându-i un pahar cu lichid roziu.