Amintiri în palme

Rurac Dan

Amintiri în palme

Acest volum este un mic copăcel ce a înflorit în adâncurile finite… într-un suflet de copil care din toate puterile cerşeta suprafaţa pământului, sperând că va găsi cândva în ceaţa zilelor cu numele "Nihil" , o ruptură de lumină, plămădită cu nectarul dragostei… Un trunchi de om, închegat ca din granit, o inimă flăcăroasă, iute şi topitoare, un orb nepriceput, o tânără umbră, deja împăcată cu legele morţii, un boţ de lut cu ochi de copil, o frunză primăverească ce-şi topea lumânarea existenţei în răzleţea drumurilor bătrâni, fiind dusă pe aripile vântului în prăpastiile veşnicii căutări…în şuvoiul artificialităţii spirituale. Şi a întuit copilul: chiar dacă nu găseşti aceea ce mult timp cauţi, atunci rămâne doar praful efortului depus, şi acest praf a fost numit "cuvânt". O putere ce se lăfăieşte în prosoapele inimii. Şi-a dat seama copilul că cuvântul, orice cuvânt nu e nimic decât o rană a tăcerii.

***

Mi-a rămas…

Mi-a rămas o viaţă să trăiesc

Mi-a rămas un vis să văd

O durere a rămas ce mă frământă…

Câte-o dată vreau să zăbovesc

Clipa când răsună harpa inimii

Niciodată n-aş dori eu să opresc

Însuflarea-n cer a liniei

Care-a fost pictată cu o pană

Muiată în aurul Luceafărului.

***

Din timp în timp…

Din viaţă-n – moarte

Eu mă închin

La miez de noapte

Lui Dumnezeu

Cu a mele şoapte

Pe care el…

Le-aude poate

Şi le acumulează-n fapte.

***

Pastile…pastile…

Şi gânduri ostile..

Dureri cа moşie

Pentru măduva ta..

***

zic timp, te rog, mai stai lângă mine

Că te simt mereu fugind şi nu e bine

Mai vreau să zic câte ceva celor care

după atâtea lovituri au rămas în picioare.

***

Să scrii poezii

E precum să faci

Dulceaţă din trandafiri…

***

Prea târziu la libertate

Prea devreme pentru acte

Societate..

Bănci şi rate..

Şi familii destrâmate.

***

… Şi …alte drumuri ş-încercări

Credeam că n-am de ales

Ştiam că am doar o şansă…

Asta-i tot ce-am înţeles.

Puţin refuz ce-l primesc

Atunci când decide soarta

Se urcă toţi în tren

Dar destinaţia e alta…

***

Înainte de viaţă..

Sau poate şi moarte..

Nu contează

În ce mărime şi sens

Eu îţi spun

Aidoma unui frate..

Te iubesc, existenţă, te iubesc…

Chiar şi nu-s aşa cifre

Şi litere..

Să emane determinaţii corecte

Cea mai mare a mea demitere..

A fost de-a sănătăţii aspecte..

***

Plutesc corabii de nori

În marea domniei celeste

Tresar pe suflet fiori

Şi frigul mă mânâncă la coaste…

***

Ascultă, Mary..

Iată mâina mea..

Iată ochii cu focul nestingător.

Iată inima ce bate c-o melodie grea..

Iată sufletul meu alinător.

Poţi lua…

Poţi fura

Ce doreşti..

Ce îţi place

Doar…în ziua când va ploua..

Eu te rog:

Nu te duce!..

Fiindcă stelele n-o să sclipească în geam.

Fiindcă vântul va bate în stecla cororată..

Eu te rog: nu te duce..

Asta-i tot ce am..

Un trup, un fantom şi pe umeri o cruce.

Eu rămân între patru pereţi

Şi mi-i greu.

Căci din fiecare sunt abandonat cu urlet

Şi s-aşează un necestiv duh pe pleu..

Şi-mi lipeşte ceafa cu burlet…

Ascultă, Mary,

Eu te rog..

Să nu

Pleci..

Doar rămâi în casă pân' dimineaţă..

Eu îţi dau ce doreşti

Chiar şi viaţa mea

Numai ascunde-mă, te rog,

De ceaţă…

***

În faţa

acestei nopţi

Pline de

semne

şi stele

Mă deschid

pentru a câta oară

la

Calda

Indiferenţă a

lumii…

Am

Înţeles

că focul se

stinge

Atunci

Când

devii fericit…

Când nu

mai eşti

acel individ

Care consumă tutun

sau tare

lichid

Din

motive

phihofizice,

Fiind

tâmpit.

Fiind

jâgnit

de-o deflagraţie spirituală.

Am trecut

de mult prin

focul

care-acum

s-a stins,

Atât de trist,

acum sunt

de neatins,

E ca şi

cum

i-ai scoate ochii unui orb,

Atât de trist,

să

te bucuri

când

vei fi

aproape

mort…

***

Prefer mereu liniştea mea din miezul nopţii.

Înnecat de fum ca un drum de ţară şi dulce ca mierea…

Zici că numele meu e Alin Durerea.

Gândul mi-e pansament de la o vreme

Aduc flori la morminte prin cuvinte crizanteme

Sunt complicat de simplu, e românesc filmul

Aş fi putut să fiu mai mult, dar n-am fost tipul

Care să vrea mai mult de la viaţă,

Golan batrân cu nopţi nedormite pe faţă…

***

Dragostea, poate…e dăruirea divinităţii, fiindcă doar cu numele tău îmi pot alina durerea.

***

Ne fură timpul hoţii..

Viaţă e doar sărbătoria morţii…

***

Să fii adult e să fii copil cu datorii.

***

Frunze se târăsc,

Întristări pe vânt

Prin copacii goi.

Îmi imaginez…

Că umblam prin parc,

Astă-vară, noi.

Chiuie pe vânt,

În geam somnoros,

Idealuri noi…

_______________________

Noi suntem un râs

Mângâiat în cer

Pe motiv de ploi…

***

Nopţile lungi cu pastile şi Biblie

Nopţile – dungi pe poala celestă

Omul devine o figură nevizibilă

Când duce viaţa pe fund…

***

Istoria este integrarea a diverselor procese în spectrul liniar pre numele – timp. Iar timpul e ecvivalent unei prizme, edificiate de trei îndemânatici: trecut, prezent şi viitor.

***

Pentru ca totul să se termine

Pentru ca să mă simnt mai puţin singur

Nu-mi mai rămâne decât să-mi doresc

Cât mai mulţi spectatori

Şi să fiu primit de ei

Cu strigăte de ură…

***

Singur, sunt sigur că aşa mi-a fost scris.

Mi-aş da toata durerea la schimb pentru implinirea unui vis.

E trist! Şi tu eşti trist, dacă m-asculţi pe mine.

Copile, fă ceva să iţi fie măcar ţie mai bine

Şi nu-ţi fă griji, dacă vei pierde tot ce ai adunat o viata, iţi las un loc de veci lânga poeţi

morţi dar incă-n viaţă..

Invaţă să nu-ţi păstrezi sufletul in gheaţă

Ieşi in faţă

Căci la sfârşit e doar un cimitir şi multă ceaţă…

***

Mi-a ajuns să te privesc, ca să simt cât imi eşti de dragă…

***

Un vânt iernatic… Umed şi rece

Bătea c-o jalnicie de copil

Din satul ameţit de ceaţa

Fulgilor rătăcitori....

Din văzduhul cenuşiu

Picură atâta singurătate

Că pare sufletul împovărat.

Şi plămădit de pustietate.

Pe aripile îndelungate

Aducea zvonuri

De gemete înăbuşite

Zilelor condamnate…

Te opreşti…

Lumea pare

O stinsă lumânare

De-o plumbă culoare…

***

O lumină firavă

De primăvară

În cerul de ţeavă

C-o formă gravă

Sau transparentă

În sens – inocentă

Se topea lent

În amurg violet

Şi asfinţitul plângea

Pe umărul norului

Ce fumega

Ş-apoi atingea

Văzduhul limpeziu

....atât de viu…

Ce-mi spune să fiu

O rudă, ori fiu

Soarelui griu

Lanului de grâu

Dar eu sunt un om

Adus în acest vis

În trupul de pom

Şi-am fost ucis

De apostoli în casă

Lângă fereastră

Unde valuri de noapte

Spumegaseră-n şoapte

Că neantul e-un fluviu

Ce se scrijela-n piatra

Steclelor colorate.

***

Sunt un nimic fără de tine

Sunt aceea ce ţi-am spus..

Sunt un nimic fără de tine

Adesea îmi ridic ochii sus

Spre poala adâncă a cerului…

Respir greu… mai des iau pastile..

Din când în când adorm

Spre dimineaţă..

Beau multă cafea

Să-mi fie noaptea fără somn..

Dar zilele ca nişte lanţuri

Prin preajma mea repede zbor.

Sunt un nimic…

Doar Dumnezeu

Mă vede încă viu

Chiar dacă am slăbit până la coaste

Chiar dacă faţa-mi e palidă

Şi ciarcănile-s prezente mereu

Sunt un nimic

Şi fără de tine-mi este greu…

Cât chinul ăsta mă va coaste?..

În ce valută mă voi răsplăti?

Fumez mai rar…căci fumul nu ajută

Mai rar visez ceva interesant

Mai rar îţi văd ochii prin străzi străine

Mai rar eu mă gândesc la tine…

Mai rar…

Scriu poezii numai atunci

Când ştiu că tot mai bine o duci

Şi-mi este milă de tine…

***

Vă las acum.

În azi.

Și-n mâne.

Un sentiment

Ce printre veac

Va fi numit

În amintire

Amor,

Sau

Dragoste,

Sau poate și

Iubire.

O mare parte de mine.

O carte

Cu mâzgălituri în file.

***

Se întoarce iarna

Iarna se întoatrce…

se întoarce iarna

Cu stropi-degete răzbate

în geamul tău…

Plopi răsuciţi – fluturaşi de moarte

Cad pe sânul Terei sfioase

Golul uliţelor stoarce

Şi transpiră ochiul meu…

Văd oameni obosiţi

Şi oboseala aia

Cum cu silinţă ne zărită

infectează preajma sa

Omul pleacă în casă

La acel micuţ prototip de soare

Şi-şi încălzeşte inima răcită.

Şi iarăşi ploaie… şi iarăşi ninge

Iarna aduce numai tusă şi febră

Ea ca şi omul ştie să plângă

Numai că

lacrimile ei conţin specifică algebră…

Un mod stupid de-mbrăţişări

Între natură şi pământ

Zăresc din dimineţe până-n sări

Prin pătrăţelul de frig obosit.

Şi tot trecând pe lângă blocuri

Şi tot privind fereastra ta

Iarna se-ntoarce în veche locuri

Iarna se zbate-n casa ta. .

***

Şi parcă văd cum sufletul răsuflă

Şi parcă simt cum bate inima

Aşa trăiesc, ducând o viaţă sumbră

Cu răzgândiri, cu tinereţea-n iad…

Şi tot adun puteri la încăpere

Şi tot mă rog să-i ţin la adăpost

Multe dureri ascund sub a mea piele,

Gândindu-mă cum este şi cum a fost.

Trăiesc sau vieţuiesc – nici nu mai ştiu eu

Şi cât mi-a mai rămas – e scris pe frunte

Noi toţi încet plecăm pe acel munte

Unde doar crizanteme cresc…

***

"Nimic nu e veşnic" ne constatează timpul cu glasul apăsat.

Eternitatea este fragmentul divinităţii.

Ea e egală c-o ipostază pretutindeni nedeclinată, neafirmativă, persistentă, poate chiar şi într-un anumit mod monotonă. Omul pe tot parcursul secolelor a fost un punctaj, un mic strop, pictat de mâina forţelor Atotputernicului, o minusculă picătură, care tindea spre fluviul necontenit, încercând să se încadreze în apele lui prin bibliografia cât trupească atât şi inmaterială. Spaţiul nemuritor este declinare materiei sfinte, dar cum se cunoaşte, universul uman n-are nicio măsură metafizică care l-ar putea ajutà să facă măcar un pas, din acei 10, pentru a trece în hotarele veşniciei. Poate doar limpezia rurală, sau fatală reprezintă acel proces al devamării şi aclimatizării în suprafaţa sub sigmă "rai". Din toate suspectele date şi se naşte dualitatea existenţei: o luptă de-a lungului pentru veşnicie.

***

Cine sunt eu ?..

Să stai tăcut,

ascultând vibraţia vorbelor zeeşti

Dânduşi seama că ai fost făcut

De ceva divin

Şi că mai eşti

Poate…e ceva metafizic

În semnificaţia cuvântului "creşti"

Oare, e-o cerinţă din zisul fizic

Să atingi cu orbeţea ochilor

parfumate c-o minimalizată infuzie de apă spirituală

O stea trecătoare, situată pe-o poală

Atât de fragedă, atât de reală…

Oare… eu sunt acel boţ de om

Ce nicioadată n-a gustat dulceaţa unui somn

Unei clipe negândite?

Oare eu sunt acea ruptură din copacul cu numele "singurătate?"

Oare, sunt precipitatul zilelor trecute şi uitate?

Cine sunt eu?

Dar ce reprezinţi tu?…

Nu ştiu…poate..

E doar lipsa somnului

Şi cugetelor proaste…

În mediul încunjător

Neascultător

Schimbător

Lipsit de minte…

Iată.. se naşte dimineaţa în geamul meu

Şi mă cuprinde…

***

Cine eu sunt fără tine?…

Umbră pe pământ…

Ce e dragostea în tine?

Soarele cel sfânt…

***

In capul meu

Trăieste chipul tău

În inimă – culoarea ochilor

Sunt trist....şi mă gândesc mereu

C-ai fost neîndeplinită a mea operă…

***

Dragostea nu e o ceaţă care dispare odată cu apariţia primei raze ale astrului ceresc…

E mai mult decât putem vedea și mai puţin decât ne putem închipui.

Nu e ceva divin și nici ceva demonic.

E o mare parte a omului.

Și cât încă mai există universul uman atât și poate zări lumina vieţii acest sentiment ultrasonic.

El nu trăiește în azi, ieri sau poate mâine ci se tăinuie în prosoapele calde ale sufletului tău.

El nu îţi împune hotare, nu-ţi spune ce și cum trebuie să alimentezi.

N-are nicio funcție fizică.

Amorul doar te roagă să-l păstrezi aidoma unei taine sacre și să n-o împarţi cu acei care niciodată nu și-au ars aripile în flacăra urbanizării spirituale adevărate.

Iubirea este unicul copil care te previne :" Am să vin fără știre…" Ea este un fizionomist valoros.

Numai ea te poate însufla în cerul senin și în acelaș timp, are o forţă neînsecată de-a te arunca în prăpastiile beznei…

Alegerea e după tine....

***

Eu mă uitam cum viaţa ta trecea

Şi timpul îşi lăsa pe faţă riduri.

Amurgul cum incet venea

La căpătâi

cu rânduri-rânduri

De galbenă

lumină

Dulce…

Ce te va duce

Cândva la culme

Spre

terasamentul

Incurabilor.

***

Cu glasul apăsat, cu coardele vocale

Am adunat mii ţipete în casă

S-auzi, iubito, cum inima sfioasă

Împetuos se zbate când mă doare…

* * *

Eu m-am trezit în plina goliciune a cuvintelor

Pe care tu mi-ai spus…

Clepsidra storcea veşmântul zilelor

Ce am trecut..

* * *

Tu m-ai rugat să tac,

Dar eu nu pot,

Deoarece tăcerea este disperare..

***

E ora trei…şi mă gândesc că ar fi bine să dorm

Dar mie deloc nu mi-e somn

Dorinţa de a pleca în tărâmul lui Morfeu

Călăuzeşte ca un spirit de om

Inima mea insomnioasă…

* * *

Când vântul plânge

Bătând cu un toiag

În stecla ferestrei colorate

Eu mă trezesc, plutind în rece lac

Al zilelor uitate…

* * *

Ecoul nopţii evoca

Durerea inimii tăcute

Stam singur lângă geam

Și mă uitam

Cum trece vremea iute…

***

Tot ce-i mai cald, mai strălucitor....

În urnă.

Capilarii se rupteau ca mătasa…

Eu atunci foarte mult îmi doream ca tu să mori

Și ca nimeni să nu vină la înmormântarea ta.

Toamna incendiilor sub picioare și mocrilă..

Mult noroi în ceafă și gânduri ..

Mâinile reci și o mulțime de cafea la dig.

Am plâns mult timp la telefon pentru tine…

Și-mi pare rău că aceste lacrimi au fost dedicate ţie…

Auzi?…

Povestește altora despre fabulele de prietenie.

Mi-am dat seama:

Nu mă cunoști deloc.

În umăr o pălitură.

Odată…

Strângere de mână

Odată..

…Trezește-te!..

Deja trebuie să schimbi ceva.

Într-adevăr!

În scris.

Și verbal.

Povestește la

mii de pereţii

cât de rău te simți.

Ei vor crede.

Ei te simpatizează.

Numai pe mine deja

Prea mult m-a durut..

Și este prea târziu

Și-mi e prea dureros

pentru a mai spune ceva ţie…

Știi....

Nu…

Nici într-o măsură nu conştientizezi

Cum

Capilarele dinăuntru erau sfâșiate ca mătasa..

Tot Ce-i mai cald, mai strălucitor…

Am aruncat

În urnă....

Nimeni nu a venit la înmormântarea ta.

Pentru că ai murit.

Pur și simplu

înăuntrul meu.

Tu

Ai

Murit…

* * *

Universul îmi dăruie nopţi fără somn,

Speranţi fără aripi, poezii fără text,

Prea multe dureri pentru cap,

Cuvânt sec,

O clipă minusculă pentru să dorm.

Universul mă face pustiu la cuvinte

Din zori până-n seară mă clatină-n gând

Morsoc goliciunea cu aspra mea minte

Catânduşi norocul cel blând..

De-aş fi putut…

De-aş fi putut uita eu viaţa mea trecută

De-aş fi trăi-o ca un copac

N-aş fi afectat de-o maladie acută

M-aş impodobi cu întuneric întregul veac..

Aveam o stea strălucitoare' n suflet

ce veşnica lumină-mi emăna..

***

Din depărtări cu haos nevăzut

Din inchisori cu frig iernatic

Treceai cu faţa îngerului căzut

Mergeai cu pasul antipatic.

Stricai sistemele pasive

Urcai în capul tulburat

Ştergeai cuvinte agresive

Şi emănai îmbat…

***

Uită....!

Uită pe-acei

De cine-ai fost uitat

Lasă-i pe-acei

De cine-ai fost lăsat.

Închide-te de-acei

Cine de tine s-a închis

"Omoară-i" pe-acei

De cine-ai fost ucis.

Fii solitar

Ca praful de pe cărţi

Nu sta pe loc

Răsfrânge-te în părţi!

Fii toxic

ca iadul invidioşilor

Şi bun…

Ca inima moşilor…

Iubeşte aşa

Cum nimeni n-a iubit

Gândeşte aşa…

Cum nimeni n-a gândit

Fii om…

Şi-atât…

Greutăţile sunt un proces verbal…

În spaţiul al tău rural…

Fii singur....

***

Copilăria deveniseră o podoabă greu negociabilă.

Sufletul este aspiraţia vizualităţii remarcabile.

Tu – devii o nălucire fără de preţ

Omul – e o simplă călătorie atomilor dispreți…

* * *

Topeşte-mi gheaţa inimii, iubito

Păzeşte-mi sufletul înflăcărat..

Iartă-mi răceala spiritului, iubito

Fii, ca Soarele…cald şi curat..

* * *

Aştept să vii în noaptea fără somn

La căpătâi…

Să-mi spui cât de mult ţi-a fost dor

De mâinele şi ochii

Obosiţi…

***

Vei fi uitat…

Vei fi uitat ca şi acele zile

Când greutatea din ochi

Îţi alunga

Fantomul sclav de fericire

Şi cenuşie nălucire-ţi adăuga

Pe faţa spectrală…

Vei fi cândva atât de singuratic

Că nimeni nu-ţi va auzi chemarea

Nici cărţile poetului antic

Nici oceanul cu adâncimea lui cea mare…

Tu vei iubi

Dar nu vei fi iubit

De cei

Pe care cel mai mult iubesţi…

* * *

Toamna caută iar chipul său în sumbre priviri

Amestecând cu buzele de sânge plumbi năluciri

Ce sclipeau ca scânteele apusului fulgerător

Prin prisma întunericului copleşitor.

***

Târzie toamnă…Amorţesc copacii

Dezgust total s-aşează pe pământ

Urme de soare – falsă aparenţă…

Ce este ştersă cu lacrima de vânt…

Figuri străine cu privirea veştedă

Şi ochi cu licăriri fără de viaţă

O lungă anarhie friguroasă…

Cu cuget molipsitor…

* * *

Mă trezesc şi soarele-i negru

Ca cearсănele sub ai tăi ochi

Chiar şi sufletul este ponegru

Când mă scol, auzind slova şi

Zărind ale tale unghi

Pe poala cerului îngândurat....

* * *

Fum de tutun

În camera pustie

Un singur glas

O singură iubire

Eu nu te las

Tu ești a mea murire

Un pas ș-un pas

Spre tine,

Doar spre tine…

***

Prea târziu la libertate

Prea devreme pentru acte

Societate..

Bănci şi rate..

Şi familii destrâmate.

***

eu stau pe loc dar mintea mea fuge departe, fuge să scape

obraji de lacrimi uscate

nu plânge, nepoate,

zâmbeste, trec toate…

Şi viaţa asta e ca un lift blocat uneori

În întuneric nu mai văd culori

gânduri mă frământă ca pe cozonaci

strigate de luptă pentru fraţii daci…

***

Şi zic timp, te rog, mai stai lângă mine

Că te simt mereu fugind şi nu e bine

Mai vreau să zic câte ceva celor care

după atâtea lovituri au rămas în picioare.

***

Mă tem că e sfârșitul, că totul pare clar

Câteva regrete, preferam să nu le am

Îmi amintesc când n-aveam griji sau fapte

Aveam doar griş cu lapte…

***

Sunt fericit…pentru simplu fapt

că mai prind un răsărit

sub acelaş cer albastru nemărginit.

De ceva timp recunăscător pentru

tot ce mai am de trăit…

Şi fie foame sau frig,

Îmi las amprenta asupra lumii prin ce simt.

Fac asta de când eram copil mic.

Acum sunt un copil mai mare.

Ştiu că dorinţele s-ar împlini

Prin pasiune şi răbdare.

Ce am sădit de mult -

Culeg acum – şi asta-i liniştea mea.

Nici nu credeam c-o să apuc să simt asta cândva.

Mulţumesc, mare spirit,

Pentru că sufletul meu e sărbătoare.

Cade prima ninsoare

Şi toate cele ce sunt -

Sunt ale tale.

Mulţumesc marelui spirit

Pentru viziuni şi pentru îndrumare.

Sunetul tobei trezeşte,

Duhul dansează cu mâinile-n aier

Şi cântă:

Unii plâng, unii râd,

Unii cad pe pământ.

Cântă… Presiunea de tunete

Prinsă în spirale de vânt,

Cântă…şi hora se-nvârte,

Pieilii roşii să cânte,

Cântă.. în fum şi culori,

Oameni pierduţi printre umbre…

Ca o luntre de mestreacăn

A pluti mereu pe apă.

Sunt caseta cu poveşti

Şi o ascultam odată.

Azi nepoţii se mai ĵoacă,

Bucuroşi – prima zăpadă

Şi le scriu aceste versuri,

Sper, cândva o să le placă.

Fie viaţa luminată,

Chiar de calea întortocheată,

Fie vatra încălzită

Cu miros de ţuică fiartă,

Fie haina mea purtată,

Fie casa fermecată,

Fie traiul lor mai dulce

Cu aromă de pară coaptă,

Fie piesa mea cântată

Peste vremuri înc-odată,

Fie strofa recitată,

Fie vocea tremurată,

Fie scrisă pe hârtie,

Fie pusă într-o ramă,

Fie scrijelită-n scară

Şi pictată peste şcoală....

***

Lovit ca de pinteni, merg înainte

Chiar şi când tot ce am e o supă de linte

Lovit ca de flinte că viaţa trimite

Mai des la război, mai rar la plăcinte.

Cuvinte lipsite nasc dorul lor,

Destinul e drumul amăgitor

Şi fiecare om e un călător,

Ce lasă nişte semne şi e trecător.

***

Şi …alte drumuri ş-încercări

Credeam că n-am de ales

Ştiam că am doar o şansă…

Asta-i tot ce-am înţeles.

Puţin refuz ce-l primesc

Atunci când decide soarta

Se urcă toţi în tren

Dar destinaţia e alta…

***

Viaţa e cruntă, acum probabil e căruntă

Sper că e bine şi o sărut dacă m-ascultă

Şi ştii, fine, cât încă o să mai scriu

Asta e pentru toţi pe care i-am înţeles mai târziu…

***

Viaţă sau politică?

Politică şi viaţă....

Omul e-o peliculă,

Un boţ de lut pe gheaţă.

Omul ştie legile

Politica – le scrie

Traiul e-o culegere

De rele şi de bine.

Omul duce zilele

În spectre liniale

Politica – în filele

Cu fibrele bănare.

Omul doar prin muncă

Îşi câştigă de mâncare

Politica – prin vorbe

Şi scheme minţitoare.

Aşa trăim… în veşnică

Proiecţie de "soare"

Pe scena de petrecere

Politicii statale.

***

N-am dormit bine azi-noapte,

mă gândeam că nu se mai poate,

Oamenii n-o să mai suporte o viaţă în rate.

E greu, frate…

Luăm banii pe-o lună, se duc într-o săptămână.

Ce poate să ne rămână de halit

când nici mâncarea nu e bună?

Stau ca într-un buncăr – şi nu din plăcere.

Al Treilea Război Mondial e dus în tăcere.

E biologic, viaţa-i durere umană

ca mare durere pentru o mamă

când pentru copii prafurile devin hrană.

Ne omoară treptat, după trepte sociale,

Globalizare – omul de rând habar n-are

de ce se întâmplă… ce se întâmplă?

Are alte griji pe tâmplă,

Când mor cei dragi

şi alţii nici măcar n-au timp să-i mai plângă.

***

Planeta fierbe…

Instinctul de conservare

ne transformă în conserve