скачать книгу бесплатно
Ea nu văzuse niciodată o violă, și spera că el o va pune pe masă și i-o va arăta. Dar el nu a dat semne că o va face, și ea nu a vrut să preseze. El continua să-și odihnească mâna pe ea, și părea protector, ca și cum era ceva personal și privat.
"Exersezi mult?"
Jonah ridică din umeri. "Câteva ore pe zi", a spus el degajat.
"Câteva ore!? Trebuie să fii extraordinar! "
El ridică din umeri din nou. "Sunt bun, cred. Există o mulțime de interpreți mult mai buni decât mine. Dar sper că e biletul meu de plecare din acest loc. "
"Am vrut mereu să cânt la pian", a spus Caitlin.
"De ce nu o faci?"
Ea avea de gând să spună, N-am avut niciodată unul, dar s-a oprit. În schimb, a ridicat din umeri și s-a uitat înapoi la mâncare.
"Nu trebuie să deții un pian", a spus Jonah.
Se uită în sus, speriată că i-a citit gândurile.
"Există o sală de repetiții în această școală. Cu toate relele de aici, cel puțin e și ceva bun. Îți vor da lecții gratis. Tot ce trebuie să faci este să te înscrii. "
Ochii lui Caitlin s-au mărit.
"Pe bune?"
"Există o foaie de înscriere lângă camera de muzică. Întreabă de Doamna Lennox. Spune-i că ești prietena mea. "
Prietena. Lui Caitlin i-a plăcut sunetul acestui cuvânt. Ea a simțit încet o bucurie izvorând în interiorul ei.
A zâmbit larg. Ochii lor s-au întâlnit pentru o clipă.
Privind înapoi în strălucitorii lui ochi verzi, ea ardea de dorința de a-l întreba un milion de lucruri: Ai o prietenă? De ce ești așa de drăguț? Chiar mă placi?
Dar, în schimb, și-a mușcat limba și n-a zis nimic.
Temându-se că timpul lor împreună se va termina curând, ea și-a stors creierul pentru vreo întrebare care le-ar ar prelungi conversația. A încercat să se gândească la ceva care ar asigura-o că-l va vedea din nou. Dar era nervoasă și a înghețat.
A deschis în cele din urmă gura, și când a facut-o, a sunat clopoțelul.
Camera a erupt în zgomot și mișcare, iar Jonah s-a ridicat, apucându-și viola.
"Am întârziat", a spus el, colectându-și tava.
Se uită peste tavă la ea. "Pot să o iau și pe a ta?"
Ea s-a uitat în jos, dându-și seama că a uitat-o, și a clătinat din cap.
"OK", a spus el.
Stătea acolo, brusc timid, neștiind ce să spună.
"Ei bine … ne mai vedem."
"Ne vedem", a răspuns ea neconvingător, vocea ei abia peste o șoaptă.
*
Prima ei zi de școală gata, Caitlin a ieșit din clădire în dupa-amiaza însorită de martie. Deși sufla o briză puternică, nu-i mai era frig. Deși toți copiii din jurul ei țipau pe când se scurgeau afară, nu a mai fost deranjată de zgomot. Se simțea vie, și liberă. Restul zilei a trecut într-o ceață; nici nu și-a putut aminti numele unui singur profesor nou.
Nu se putea opri să se gândească la Jonah.
S-a întrebat dacă a acționat ca o idioată în cantină. Încurcase cuvintele; abia i-a pus câteva întrebări. Tot ce s-a putut gândi să-l întrebe fusese despre acea violă stupidă. Ea ar fi trebuit să-l întrebe unde locuia, de unde era, la ce facultate vroia să se înscrie.
Și, mai ales, dacă are o prietenă. Cineva ca el trebuia să fie cu cineva.
Exact în acel moment, o fată hispanică drăguță, bine îmbrăcată, a atins-o pe Caitlin. Caitlin s-a uitat în sus și în jos la ea cum a trecut, și s-a întrebat pentru o clipă dacă ea era.
Caitlin a cotit pe strada 134, și, pentru o secundă, a uitat unde se ducea. Ea nu mai venise pe jos acasă de la școală înainte, și pentru o clipă, nu mai știa unde era noul apartament. Stătea acolo, la colt, dezorientată. Un nor a acoperit soarele și un vânt puternic s-a ridicat, și dintr-o dată îi era din nou frig.
"Hei, amiga!"
Caitlin s-a întors și și-a dat seama că stătea în fața unei bodegi murdare, la colț de stradă. Patru bărbați dubioși erau așezați pe scaune de plastic în fața ei, aparent imuni la frig, rânjind la ea ca și cum ar fi vrut s-o mănânce.
"Vino aici, iubito!", a strigat un altul.
Și-a amintit.
Strada numărul 132. Asta e.
S-a întors repede și s-a îndreptat într-un ritm alert pe o altă stradă. A verificat peste umăr de câteva ori să vadă dacă acei bărbați o urmăreau. Din fericire, nu au făcut-o.
Vântul rece i-a înțepat obrajii și a trezit-o, pe când realitatea dură a noului cartier a început să se cristalizeze. S-a uitat în jur la mașinile abandonate, pereții cu graffitti, sârma ghimpată, grilajele de la toate ferestrele, și s-a simțit brusc foarte singură. Și foarte înfricoșată.
Mai erau doar 3 blocuri până la apartamentul ei, dar părea să fie o distanță de o viață. Își dorea să fi avut un prieten alături – chiar ei bine, pe Jonah – și se întrebă dacă putea face față zilnic aceastei plimbări, singură. Încă o dată, se simțea furioasă pe mama ei. Cum își permitea să o tot mute, să o tot ducă în locuri noi pe care le ura? Se va termina oare vreodată?
Sticlă spartă.
Inima lui Caitlin bătea mai repede după ce văzut mișcare pe partea stângă, pe partea cealaltă a străzii. A mers repede și a încercat să țină capul în jos, dar când s-a apropiat, a auzit strigăte și râsete grotești, și nu a putut să nu observe ce se întâmplă.
Patru băieți masivi – de 18 sau 19 ani – stăteau în picioare lângă un alt copil. Doi dintre ei îl țineau de brațe, în timp ce al treilea a venit și l-a lovit în burtă, iar al patrulea l-a lovit în față. Puștiul, poate avea 17 ani , înalt, subțire și lipsit de apărare, a căzut la pământ. Doi dintre băieți au venit și l-au lovit în față.
Știind că nu e bine, Caitlin s-a oprit și s-a holbat. Era îngrozită. Ea nu mai văzuse niciodată așa ceva.
Ceilalți doi puști au făcut câțiva pași în jurul victimei lor, apoi și-au ridicat sus cizmele și le-au adus în jos.
Caitlin s-a temut că au de gând să-l calce pe puști în picioare și să-l omoare.
"NU!", a strigat ea.
S-a auzit un sunet bolnav de sfărâmare când au trântit picioarele jos.
Dar nu era sunetul de oase rupte, mai degrabă era sunet de lemn. Lemn sfărâmat. Caitlin a văzut că a fost strivit un instrument muzical mic. S-a uitat atent, și a văzut bucățele de violă pe tot trotuarul.
A ridicat cu groază mâna la gură.
"Jonah!?"
Fără să se gândească, Caitlin a traversat strada, direct spre grupul de baieti, care au început acum să o observe. Ei s-au uitat la ea și zâmbetele lor rele s-au extins, și și-au dat coate reciproc.
Ea a mers chiar până la victimă și a văzut că era într-adevăr Jonah. Fața lui sângera și era învinețită, și era inconștient.
S-a uitat în sus la grupul de băieți, furia ei copleșind frica, și a stat între Jonah și ei.
"Lăsați-l în pace!", a strigat ea spre grup.
Puștiul din mijloc, de cel puțin un metru nouăzeci și trei, musculos, a râs înapoi.
"Sau ce?", a intrebat, vocea lui foarte profundă.
Caitlin a simțit cum lumea se mișcă repede pe lângă ea, și și-a dat seama că a fost îmbrâncită puternic din spate. Și-a ridicat coatele când a lovit betonul, dar asta abia i-a amortizat căderea. Cu coada ochiului își putea vedea jurnalul zburând, hârtiile neprinse răspândindu-se peste tot.
A auzit râsete. Și apoi pași, venind spre ea.
Inima bătea să-i sară din piept, iar adrenalina i-a dat un impuls. A reușit să se rostogolească și să se ridice în picioare chiar înainte ca ei să ajungă. A plecat în sprint pe alee, alergând pentru viața ei.
Au urmărit-o îndeaproape.
La una dintre numeroasele ei școli, demult, atunci când Caitlin credea ca va avea un viitor lung undeva, se apucase de atletism, și și-a dat seama că era bună la asta. Cea mai bună din echipă, de fapt. Nu la distanțe lungi, ci la sprint 100 de metri. Putea chiar să-i depășească pe mulți dintre baieți. Iar acum, a venit înapoi ca o inundație.
Ea fugea pentru viața ei, iar băieții nu au putut-o prinde.
Caitlin s-a uitat înapoi și a văzut cât de mult în urmă erau, și a simțit cu optimism că îi putea întrece pe toți. Trebuia doar să facă cotiturile corecte.
Aleea se termina în T, și ea putea coti fie la stânga fie la dreapta. Nu avea timp pentru a-și schimba decizia dacă dorea să-și mențină avantajul, și trebuia să aleagă rapid. Totuși, nu putea vedea ce era după fiecare colț. Orbește, a cotit spre stânga.
S-a rugat să fie alegerea potrivită. Haide. Te rog!
Inima ei s-a oprit când a făcut o întoarcere ascuțită și a văzut că aleea se înfunda.
Mișcare greșită.
O fundătură. Ea a fugit până la perete, căutând o ieșire, orice ieșire. Dându-și seama nu era niciuna, s-a întors să facă față atacatorilor ei care se apropiau.
Cu respirația tăiată, i-a privit dând colțul și apropiindu-se. Putea vedea peste umerii lor că dacă ar fi cotit la drepta, ar fi fost acasă, liberă. Desigur. Doar norocul ei.
"Bine, cățea," a spus unul dintre ei, "vei suferi acum."
Dându-și seama că nu avea nici o cale de ieșire, au mers încet spre ea, respirând greu, rânjind și savurând violența care urma.
Caitlin a închis ochii și a respirat adânc. A încercat să-și dorească ca Jonah să se trezeasca, să apară după colț, treaz și atotputernic, gata să o salveze. Dar a deschis ochii și el nu era acolo. Doar atacatorii ei. Apropiindu-se.
S-a gândit la mama ei, la cum o ura, la toate locurile unde a fost forțată să trăiască. S-a gândit la fratele ei, Sam. S-a gândit la cum va fi viața ei după această zi.
S-a gândit la toată viața ei, la felul în care a fost întotdeauna tratată, la felul în care nu a înțeles-o nimeni, la felul în care nimic n-a mers bine pentru ea. Și ceva a făcut clic. Cumva, îi ajunsese.
Nu merit asta. NU merit asta!
Și apoi, dintr-o dată, ea a simțit.
A fost un val, ceva diferit de tot ce a experimentat vreodată. A fost un val de furie, inundând-o, făcându-i sângele să fiarbă. S-a concentrat în stomac, și s-a răspândit de acolo. Își simțea picioarele înrădăcinate în pământ, ca și cum ea și betonul erau una, și putea simți acea putere primară biruind-o, curgându-i prin încheieturi, în sus pe brațe, în umeri.
Caitlin a dat drumul unui strigăt primar care a surprins-o și a speriat-o chiar și pe ea. Când primul băiat s-a apropiat și a pus mâna musculoasă pe încheietura mâinii ei, ea a privit cum mâna a reacționat pe cont propriu, a apucat încheietura atacatorului ei și a răsucit-o spre spate la un unghi drept. Fața puștiului s-a contorsionat în șoc în timp ce încheietura mâinii, și apoi brațul, i-au fost rupte în două.
El a căzut în genunchi, țipând.
Ochii celorlați trei băieți s-au deschis larg, surprinși.
Cel mai mare dintre cei trei s-a repezit direct spre ea.
"Tu fu-"
Înainte de a putea termina, ea a sărit prin aer și și-a înfipt ambele picioare fix în pieptul lui, făcându-l să zboare înapoi aproximativ trei metri și trântindu-l într-un grup de tomberoane metalice.
El stătea acolo, nemișcat.
Ceilalți doi băieți s-au uitat unul la altul, șocați. Și cu adevărat speriați.
Caitlin a pășit în față și, simțind o putere inumană curgând prin ea, s-a auzit mârâind în timp ce i-a ridicat pe cei doi puști (fiecare de două ori dimensiunea ei), ridicându-i la vreun metru de pământ, cu o singură mână.
Cum atârnau legănându-se în aer, ea i-a balansat înapoi, apoi unul spre celălalt, strivindu-i unul de altul cu o forță incredibilă. Amândoi s-au prăbușit la pământ.
Caitlin stătea acolo, respirând, spumegând de furie.
Nici unul dintre cei patru băieți nu se mișca.
Ea nu se simțea ușurată. Dimpotrivă, vroia mai mult. Mai mulți puști cu care să se lupte. Mai multe corpuri pe care să le arunce.
Și mai dorea altceva.
Ea a avut deodată o viziune limpede, și a fost capabilă să focalizeze pe gîturile lor, expuse. Putea vedea până la o zecime de țol, și putea vedea, de unde stătea, fiecare venă pulsând. Vroia să muște. Să se hrănească.
Neînțelegând ce se întâmplă cu ea, își aruncă capul pe spate și scoase un țipăt nepământean, creând ecouri pe clădiri și în josul străzii. Era un țipăt primar de victorie, și de furie neîmplinită.
Acesta era țipătul unui animal care vroia mai mult.
CAPITOLUL DOI
Caitlin stătea în fața ușii noului ei apartament, holbându-se, și dintr-o dată și-a dat seama unde se afla. Nu avea nicio idee cum ajunsese acolo. Ultimul lucru pe care și-l amintea, era că a fost pe alee. Cumva, a reușit să ajungă înapoi acasă.
