скачать книгу бесплатно
DURERE
− Ei bine, a recunoscut Tyla, − face o destul de impresionantă
PLĂCERE
treabă. Toate aceste lucruri eu le simt
NETED
reale. Tre-
ASPRU
mură din nou. − Bred, sunt speriată. Vocea ei deveni puțin copilăroasă. Se apropie, iar el își puse brațul în jurul ei pentru a o liniști.
AMAR
− Nu-ți face griji, zise el. − Fratele mai mare este
ACRU
DULCE
SĂRAT
TARE
ÎNCET
PUTERNIC
SLAB
RAPID
ÎNCET
LUMINĂ
ÎNTUNERIC
***
Soarele roșu mic își ducea lupta zilnică cu îngrămădeala ceței de seară și, ca de obicei, pierdea. Pe undeva în copaci, un lassadet ciripea încet, salutând apropierea întunericului. În depărtare începu să se audă clip-clap-ul lent al vreunui întârziat ce se străduia să se întoarcă acasă călare pe norstanul lui obosit. Aerul era curat și avea aromă delicioasă de vin de ornandar.
Bredakon privi în jos pe bulevardul învăluit de ceață. Era acolo, chiar la limitele percepției vizuale. Tyladerm s-a întors, era acasă în cele din urmă. Voia să strige, să danseze, să joace vaska cu o plăcere sălbatică, dar știa că o astfel de manifestare ar fi indecentă. Deci, el doar rămase acolo în mijlocul străzii, așteptând cu nerăbdare să se apropie minunatul ei corp împroșcat cu violet.
− Grăbește-te! strigă el când ea era destul de aproape să-l audă. − Malathin-ul a început deja. Nu vrem să ajungem prea târziu.
Tyladerm merse șovăit și leneș și îl privi timidă. − Asta-i urarea de bun venit pe care-o primesc? a întrebat ea.
Ca răspuns, Bredakon își ridică tentaculele spre ale ei, iar cei doi se opriră pentru o clipă, cu tentaculele lor înlănțuite cu iubire. Era ca prima noapte de plăcere ce revenea în grabă în mintea lor. Ambii puteau să simtă aura, ambii agățați de momentul ăsta prețios, fără să vrea să se despartă din nou.
În cele din urmă s-au desprins din îmbrățișare și împreună, au început să se îndrepte spre clădire. − Mare este Zethos, suspină Tyladerm nostalgică, cu cei patru ochi strălucind de fericirea regăsirii.
− Și mai mari suntem noi cei care îl facem pe Zethos să fie flad, răspunse Bredakon cu o voce blândă și delicată. Și împreună ei
***
Durere fulgerătoare, arzând în piciorului stâng din față. Akkabred se întoarse panicat și privi în toate direcțiile, dar totul era la fel. Focul, dușmanul universal, nu-și terminase treaba cu el. Flăcările au răbufnit peste tot, distrugând casa și transformându-i pământul într-un câmp de foc.
− Ajutor! a auzit-o pe Nastyla strigând în spatele lui și s-a răsucit din nou. Acolo, în cea mai aprinsă parte a infernului, carapacea ei crăpase de la căldură, iar ochii i s-au întredeschis cu groază. − Te rog, ajuta-mă!
Se îndreptă spre ea, hotărât să o salveze, când dintr-o dată, între ei, apărea un animal lapda înnebunit.
***
Pe un deal primăvăratic, câțiva snardlingi printre plante.
***
− Ai grijă! A țipat unul, pe când peste celălalt s-a aruncat o fiară mard.
***
Ce însemnau toate lucrurile astea?
CABINA, PĂREREA MEA, ÎNCEARCĂ SĂ NE ÎNGHESUIE PE NIȘTE MODELE STANDARD. NU NE-AM POTRIVIT CU ELE.
Evident. Dar se pare că s-a oprit acum. Cred că renunță, nu-i așa?
NU, PROBABIL CĂ VA ÎNCERCA ALTE MODELELE PÂNĂ CÂND VA GĂSI UNUL CARE SE VA POTR
***
O zi relaxantă acasă pe domeniul familiei, undeva în grădinile care înconjurau conacul. Ele erau numite grădini, dar și pădurile amenajate ce înconjurau Versailles erau denumite tot grădini. Un picnic, spuse Naija deVrie, iar soțul ei, Orren, zâmbi aprobator. Gemenii, de opt ani, țipau ambii de fericire. Deci bătrânii deVrie, copiii și Dădaca găsiră un loc în pădurea planificată, care era umbroasă, fără a fi prea rece, vremea perfectă pentru a te juca în pădure.
− Putem să mergem să căutăm cuiburi de păsări? îi întrebară Bred și Tyla pe părinți.
Naija deVrie: păr blond lung și mătăsos curgând în jos pe umeri, cu fața ca o rază de soare, buze râzânde, o voce de fructe proaspete care așteaptă să fie culese și mâncate. − Aveți grijă să vină și Doica împreună cu voi. Nu vrem să vă pierdeți.
Orren deVrie: care știe ce vrea dar cald, strict și iubitor, un corp puternic și sănătos în plenitudinea condiției fizice, voce profundă și ochi strălucitori. − Distrați-vă. Nu stați afară mult.
O plimbare prin pădure, mergând încet la început, cu Dădaca venind în spatele lor (lasă copii să se distreze, nu-i lăsa să se rănească). Pe urmă mai repede; Dădaca începu să rămână în urmă. (O Dădaca robot ar fi putut ține pasul cu orice; Dădaca umană era mai la modă.) − Așteptați-mă, strigă ea. Gemenii râseră și fugiră în pădure, până când Dădaca fu complet pierdută din raza vizuală. Doar strigătele ei răzbăteau îndepărtate printre copaci.
Șerpuiră prin pădure pentru un timp, bucurându-se de zi și de loc, fără a face nimic important. Apoi, − Să-i spionăm pe mami și pe tati!, sugeră Bred.
Se strecurară prin tufișuri, cu grijă să nu facă cel mai mic sunet care să le trădeze apropierea. Se uitară. Părinții lor goi, luptându-se la pământ, mormăind, gemând. Mâinile Naijei încleștate pe spatele lui Orren, picioarele fixate în jurul taliei lui. O șoaptă moale a lui Orren, un râs al Naijei. Ei se sărutau. Râdeau. Se unduiau frenetic.
Apoi, întorcându-se, întrebându-se și minunându-se de ceea ce au văzut. Ei merg într-un alt loc, să încerce pe ei înșiși. Trupuri goale, imature, chircite în pasiune mimată, chicotind pe când atingerea a devenit un meci de gâdilire.
− Voi doi, ar trebui să vă fie rușine! Doica i-a ajuns în cele din urmă, ivindu-se amenințător ca un căpcăun dezaprobator. − Pune-ți hainele înapoi pe voi.
Să fii târât înapoi în casă fără vreo posibilitate de a explica părinților. Sus prin gravtub până la etajul al treilea. În camera aceea cu ușa mare, camera de pedeapsă. Plânsul nu are niciun efect, nu asupra Doicei furioase și frustrate. Ușa mare se rotește și se închide, iar negrul îi înconjoară.
***
Ușa mare, care nu mai este așa de mare acum, se deschide. Doica stă acolo, plângând. Arată puțin mai în vârstă, acum, dar la fel și gemenii. Au treisprezece ani - aproape adulți.
− Părinții voștri sunt morți, spuse Doica. − Tocmai am primit mesajul. Au fost uciși în timpul Vânătorii de Comori. Nu știu cum.
A fost nevoie de un moment de înțelegere a sensului cuvintelor. Fără Orren deVrie. Fără Naija deVrie. Fără Mami sau Tati. Niciodata. Un moment închis, suspendat în curgerea timpului. Tulburare, confuzie, refuz.
− Nu! strigă Tyla. Aleargă pe hol și intră în dormitorul ei, trântind ușa în urma ei. Bred acolo în picioare, dorind să plângă, știind că nu ar trebui, ne fiind sigur ce se așteaptă de la el. Doar în picioare.
***
− Mulți ani trăiascăă, cântară oaspeții strânși, − Laa muulți aani! Cine să trăiască? − Laa muulți aani! Bred și Tyla să trăiascăă! − Laa muulți aani! Au trebuit să grăbească puțin penultimul vers pentru ca "Bred și Tyla" să se încadreze în măsură, dar conta mai degrabă gestul.
Pe fiecare dintre cele două torturi erau cincisprezece lumânări. Mătușa Nillia - care, desigur, nu era mătușa lor, dar ea a insistat să-i spună așa - ceruse două, astfel încât să nu existe nicio ceartă între gemeni cu privire la care era cu adevărat tortul lui. Ei s-au bătut foarte mult în cei doi ani de când părinții lor au murit - deficiența de dezvoltare și lipsa figurii autoritare după cum au spus analiștii - iar mătușa Nillia a dorit ca nimic să nu știrbească această ocazie.
Fusese planificat un picnic pentru petrecerea de aniversare din acest an din cauza necesităților mari a petrecerii. Fiind singurii moștenitori direcți ai familiei deVrie, ziua de naștere a lui Bred și a Tylei era un mare eveniment social, iar experiența de anul trecut cu sala a convins-o pe Nillia că doar o locație în aer liber ar putea fi corespunzătoare. Închiriase întregul parc Bermuda pentru această ocazie. Vremea pe care o comandase era perfectă; banii, în special banii deVrie, făceau minuni.
În opinia lui Nillia, Tyla încearca din răsputeri să devină o domnișoară perfectă; acest șiret și incontrolabil Bred aducea necazurile dintre ei. Dar Bred era mai în vârstă, chiar și doar cu câteva minute, și astfel merita respect potrivit regulilor elaborate ale Societății. Tyla era îmbrăcată la modă și elegantă, mergea dreaptă și făcea conversații politicoase. Bred se abținuse pentru cea mai mare parte a petrecerii și reușise doar să-și murdărească hainele.
Rudele, prietenii și cei complet străini s-au adunat după tăierea torturilor, să le ofere cadourile inutile gemenilor - inutile, pentru că copiii deVrie aveau deja orice și-ar fi putut dori. Dar darurile erau parte din tradiție și trebuiau să fie date. Tyla a trecut deja prin ritualul de a-și deschide toate cadourile ei și de a mulțumi donatorilor; Bred doar le-a lăsat într-o grămadă și le-a ignorat.
Apoi toată lumea a luat o bucată dintr-unul sau din celălalt tort și s-au așternut la conversații de oameni mari. Bred și Tyla erau singurii copii de la petrecere - copiii nu erau încurajați să participe la evenimente sociale, dar gemenii noștri cu greu ar fi putut fi excluși de la acesta.
− La naiba, Bred, dă-mi-o înapoi! Strigătul ascuțit al Tylei străpunse bâzâiala liniară a conversației. Capetele se răsuciră în jur pentru a vedea ce s-a întâmplat.
Bred dansa provocator doar la o mică distanță de sora sa, ținând o tavă cu o bucată de tort pe ea. Tyla, cu fața roșie ca cireașa, se întindea în zadar spre farfurie. Bratele ei se balansau sălbatic, iar ochii erau scăldați în ceața lacrimilor incipiente, iar Bred n-avea probleme să se țină în afara razei ei de acțiune.
− Ce s-a întâmplat, Tyla? întrebă mătușa Nillia.
− Bred mi-a furat o bucată de tort, strigă Tyla. − Să-l faceți să mi-o dea înapoi.
− Mătușa Nillia mi-a spus că ambele torturi ne aparțin amândurora, a spus Bred în apărarea lui. Încă zâmbea și se eschiva de fandările surorii lui.
Unele dintre femei au clătinat din cap. − dacă judeci după comportamentul lor, nu ai crede că au împlinit cincisprezece ani astăzi, a spus o doamnă neidentificabilă. − Se comportă ca niște copii răsfățați de cinci ani.
− Doar se joacă, Zise mătușa Nillia pe un ton care sugera că știa în profunzime despre ce vorbește. − Se simt excluși din cercurile noastre și nu e nimeni de vârsta lor cu care să se poată juca. Lăsați-i în pace. Nu se vor răni. Niciodată nu o fac.
Tyla o luase în serios spre Bred și băiatul trebui să fugă ca să se ferească. A alergat printre și dintre adulți, încă râzând, iar ea l-a urmat îndeaproape, fără să poată să-l prindă cu adevărat. Lacrimile ei se transformaseră într-o hotărâre încăpățânată de a prinde hoțul de tort și de a răzbuna infracțiunea odioasă. Bred o lua peste picior cu strigăte: − Tillie nu mă poate prinde. Ferindu-se se tupilă în spatele unor copaci, în afara zonei de picnic și peste deal - și, curând, ambii copii s-au pierdut din vedere.
− Nu vă este teamă că se vor pierde? a întrebat-o cineva pe mătușa Nillia.
Ea și-a clătinat capul cu un gest atoateștiutor. − Nu, ăsta este un parc planificat. Nimeni nu poate să se piardă într-un parc planificat.
Între timp, Bred și Tyla erau încă adânciți în urmărirea lor. Aceasta s-a încheiat brusc când piciorul lui Bred s-a agățat prins într-un mușuroi de pământ și el a zburat înainte. Tyla, neputând să se oprească la timp, se împiedică de fratele ei, iar cei doi s-au rostogolit pe iarba dealului într-o încurcătură de membre. Un mic tufiș din vale le-a oprit deplasarea în afara orizontului vizual al restului lumii. Bred a aterizat peste sora sa.
− Vrei să-mi dai tortul acum? întrebă ea.
Bred a arătat spre locul în care bucata a căzut în iarbă. − Dacă vrei să mănânci o bucată de tort murdar, n-ai decât.
Furia Tylei luă o intensitate incontrolabilă. Ea își încleștă pumnii și începu să-i lovească de umerii fratelui ei. El se sprijini pe coate și îi prinse mâinile, ținându-le astfel încât să nu-l poată lovi. Ea se luptă fără rost împotriva puterii lui mai mari. Apoi, dintr-o dată, s-a oprit din zvârcoleală. Se uitau unul în ochii celuilalt.
Orren-Naija cuplați în mijlocul tufișurilor
În câteva minute, azi a totul devenit mai mult decât o petrecere de aniversare.
***
Tyla-Bred?
Bred-Tyla?
Ușor, împinge-trage, cald, fierbinte, mișcare, mormăit, aruncare, MIȘCARE, în sus, jos, lovitură, Orren-Naija, da, da, da.
***
El se rostogoli pe spate, cu ochii aproape lipiți în timp ce priveau norii cenușii care se adunau peste tot deasupra capetelor lor. Își împinse sora în coaste cu cotul. − Haide, trezește-te.
− Mmmm?
− Mai bine ne întoarcem. Vor începe să se îngrijoreze în curând.
− Mmmm!
− Știi cum face mătușa Nillia când se enervează. S-a ridicat și a apucat-o de un braț ca să o ridice în picioare. În schimb, ea trase cu putere l-a răsturnat înapoi, chicotind fericită.
− Nu-mi spune că mai vrei? a spus el cu neîncredere.
− Aha!
− Masochisto.
Un fulger pe cer, urmat câteva secunde mai târziu de un geamăt de tunet ca o mânie divină. Un vânt rece și înțepător se înteți, suflând frunze pe pielea lor. Tyla deschise ochii. − Am crezut că mătușa Nillia a comandat vreme bună pentru astăzi.
Ploaia începu să le bombardeze pielea cu picături mari, lipicioase. În decursul unei secunde, era un potop de apă rece usturătoare. − Cineva a făcut o boacănă, spuse Bred. − Ar fi bine să ne ridicăm.
Pe când se ridicară în picioare, dealul devenise de sticlă. Sticlă netedă, alunecoasă, care nu permitea nicio aderență pentru picioare. Au încercat să urce înapoi, dar au reușit să urce doar un metru înainte de a aluneca din nou până jos.
Ploaia curgea mai tare și vizibilitatea era dificilă. Ei bâjbâiau în jurul lor. Toate dealurile s-au transformat în sticlă, stânci plane ridicându-se la sute de metri deasupra capului gemenilor, din sticlă deplină, cu totul de netrecut. Erau într-un canion îngust, doar cu o mică cărare la picioarele lor, conducându-i mai departe pe podeaua abisului.
Ploaia era acum de o intensitate orbitoare. Era imposibil să vezi la mai mult de un metru înainte. Vântul și-a întărit puterea și a scăzut temperatura aerului chiar mai mult. Bred luă mâna Tylei. − Haide, nu putem sta aici așa.
Alergară de-a lungul fundului văii - singura cale deschisă pentru ei. Ploaia făcuse drumul alunecos. Căzură, se ridicară și căzură din nou, căci picioarele lor călcau aiurea. Ploaia continua să vină, udându-i leoarcă fără încetare, iar hainele lor se lipiseră de ei ca o a doua piele.
