скачать книгу бесплатно
Singapore 6
Dimineața următoare rămăsese să petrecem ziua împreună. S-a oferit să-mi arate orașul și să fie propriul meu ghid, care mi s-a părut o propunere fantastică. Era o profesională în turism și mult mai frumoasă decât Josele sau Damaso. În plus, colegii mei aveau planuri să joace golf cu fotograful de la petrecere și pentru mine era un sport care nu mă atrăgea.
În ciuda faptului că am stat până noaptea târziu la petrecere rămăsese să ne vedem devreme la ușa templului Leong Nam, în districtul Geylang, pentru că a spus că voia să-mi arate ceva ce se vedea mai bine devreme. Sâmbătă schimbasem numerele de telefon în caz că apărea ceva și primul lucru pe care l-am făcut imediat ce m-am trezit a fost să mă uit la telefon cu teamă că a anulat; dar nu aveam nici un mesaj de la ea. Când am ajuns, deja mă aștepta. Era îmbrăcată cu o pereche de blugi scurți, albaștri, care îi ajungeau până la jumătatea coapsei, o bluză cu bretele turcoaz și un pulover subțire de o altă nuanță de albastru. Era frumoasă, era minunată, și știa cum să o evidențieze. Când m-a văzut la depărtare fața ei a pictat un zâmbet uimitor și a alergat spre mine. Mi-a dat o îmbrățișare și un sărut pe obraz.
─ Bună David! Voiam să te văd.
Pronunța „a“ ul din numele meu cu un amestec delicios de „a“ și „i“. Ceva de genul Daivid care suna ca muzica cerească.
─ Bună. Nici nu-ți poți imagina cât voiam și eu să te văd. Nu m-am putut gândi la nimic altceva de când ne-am spus la revedere noaptea trecută.
─ Glumești! Nu poate fi chiar așa.
─ Este, crede-mă, este. Ce îmi arăți astăzi? Sunt ca pe ghimpi.
─ Acesta este cartierul Geylang. Este printre cartierele din Singapore care a evoluat cel mai puțin și care menține bucătăria cea mai tradițională a zonei. Aici este piața tradițional asiatică Geylang Serai. Este plină de magazine de fructe și alte produse proaspete, aproape toate ale malaiezienilor. Duminica dimineață se umple de oameni și de zgomot, dar dacă vii devreme ai întreaga piață doar pentru tine -a spus entuziasmată. Îmi place să vin aproape în zori și să mă plimb printre tarabe cu forfota de preparare a comercianților și amestecul incredibil de fructe proaspete înainte să se umple cu oameni și să se estompează cu alte mirosuri. E ca mersul prin livezi. Îmi amintește de unele părți din țara mea.
Se vedea în expresia ei că într-adevăr se bucura de aceste plimbări.
─ Sună foarte bine. Sau poate că ești o vânzătoare bună. Haide! Arată-mi.
Am început să rătăcim printre aprozare pe străzile principalele și pe lorong, cum numeau în malaeză aleile laterale. Casele erau același stil ca cele din zona indiană, de două etaje și de culori diferite. Ne-am oprit din când în când și Sumalee îmi explica diferitele fructe tipice acestei zone: longan, albă în interior și care părea cartof pe afară, mango, pe care deja îl cunoșteam, mangostan, și mai dulce decât mango, și ceea ce mi-a atras atenția cel mai mult, durian, cu ace de culoare verzuie și de dimensiunea unui pepene mic. Când îl deschideai pe jumătate avea pulpa de culoare galbenă.
─ Ce e curios despre acest fruct -spuse Sumalee- are un miros foarte puternic, ceea ce face mâncarea lui interzisă în transportul public și hoteluri pentru a nu îi deranja pe cei din jur. Miroase! A spus punându-mi o bucată sub nas și forțându-mă să mă trag repede să scap de această plagă.
─ Mi-ai murdărit nasul.
─ O clipă –spuse Sumalee scoțând o batistă din buzunar și ștergându-mă cu atenție. Eu nu mă puteam abține să nu mă holbez la ea în timp ce o făcea. Gata, ceva se cutremurase în mine cu acel gest.
De asemenea erau multe standuri cu pește uscat, broaște, anghilele otrăvitoare. Tot ceea ce un occidental se putea aștepta de la o piață orientală.
Sumalee avea dreptate. Era o plimbare relaxantă, cu un amestec de arome dulci care te ducea cu gândul la câmp. Pe măsură ce a trecut timpul s-a umplut de oameni, foarte puțini dintre ei occidentali, și zgomotele și mirosurile s-au schimbat complet, pierzându-se tot farmecul inițial.
─ Ei bine, ce altceva mai putem face pe aici?
─ Depinde de ceea ce îți place. La sud este ceea ce se numește Red Light District din Singapore, ca cel din Amsterdam.
─ Nu, mulțumesc! Cu o femeie ca tine lângă mine nu cred că aș putea găsi ceva nici pe aproape, nici în Red Light District nici în întregul Singapore. Sigur nici în toată Asia.
Pentru o clipă s-a uitat la mine fără să spună nimic. Simțeam ca și cum îmi citea gândurile prin ochi. M-am temut pentru o clipă că am jignit-o, dar nu am spus nimic.
─ De asemenea, sunt multe temple și Villa Culturală Malaya. Un muzeu unde poți vedea lucrări, muzică tradițională și gusta preparate tipice.
─ Din moment ce suntem într-o zonă malaeză am putea merge să ascultăm muzică tradițională și să mâncăm ceva tipic, nu? Eu sunt un turist de carte. De fapt, am citit una pe drum aici.
─ Bine! Mergem acolo atunci.
Cu mâna ei dreaptă m-a luat de stânga și m-a smucit să o urmez. Pentru un moment i-am strâns mâna tare pentru a mă asigura că era acolo.
În câteva minute am ajuns la muzeu. Era un complex de mai multe clădiri joase cu acoperișuri ondulate, stil foarte oriental. În interior erau reprezentări ale obiectelor și a vagoanelor trase de boi tipic malaeze, mostre artizanale și tot felul de informații despre cultura și bucătăria lor. De asemenea, avea o casă tradițională care putea fi vizitată. Se vedea că îi plăcea să călătorească și să încerce lucruri noi, în afară de faptul că lucra în turism, pentru că se uita la tot cu curiozitatea tipică unui copil, minunându-se și entuziasmându-se de tot. Mie mi-a plăcut vizita, dar adevărul este că nu m-am bucurat la fel de mult ca ea pentru că eram concentrat doar la atingerea mâinii mele cu a ei și să mă uit fascinat la toate expresiile feței ei. Avea o față angelică. Îmi doream atât de mult să o sărut!
Când am terminat, mi-a spus că mă va duce să mănânc ceva tipic singaporean și m-am lăsat dus fără să spun un cuvânt. În loc de a intra pe ușa din față m-a dus pe aleea din spate și a bătut la ușa bucătăriei. Am fost intrigat. A deschis ușa un burtos, cu un șorț murdar țipând furios, dar când a văzut-o pe Sumalee, a tăcut și a intrat, închizând ușa cu o lovitură puternică. Un minut mai târziu, s-a redeschis ușa și a apărut o fată foarte mică, care, de asemenea, părea tai, care a sărit în brațele lui Sumalee și a îmbrățișat-o. Au început să vorbească în tai apoi Sumalee mi-a făcut un semn să mă apropii.
─ El este David. David, ea este prietena mea Kai-Mook (http://www.significado-de-nombres-de-bebe.com/n/Kai-Mook) de care ți-am spus noaptea trecută. De asemenea, este tailandeză și lucrează în acest restaurant. Ne va pregăti mâncarea.
─ Încântat. Nu îți face griji, Sumalee nu mi-a spus nimic rău despre tine –am spus zâmbind.
─ La fel. Intra să alegeți pentru Swikee –engleza ei nu era prea bună.
─ Să aleg pentru ce? M-am uitat la Sumalee.
─ Intră și o să vezi.
Am urmat-o în bucătărie și m-au dus într-un loc unde era un castron uriaș, cu capac. Kai-Mook l-a ridicat și înăuntru era o duzină de broaște care săreau încercând să scape din închisoarea de plastic.
─ Broaște? Am exclamat uitându-mă la Sumalee.
─ Da, sunt considerate o delicatesă tipică aici. Pregătesc o supă de broaște delicioasă, Swikee.
─ Dacă spui tu... Adevărul este că nu le-am mâncat niciodată.
Am fost un pic ezitant, dar nu am vrut să par prea pretențios, aşa că am ales broaștele pe care le-am vrut, care păreau mai frumoase dacă era posibil, și m-am așezat la masa la care ni s-a spus să aștept mâncarea în timp ce vorbeam cu Sumalee despre ce vom face după. La scurt timp a apărut Kai-Mook cu o oală în mână. Când a deschis-o și ne-a servit supa de broască trebuie să recunosc faptul că avea un aspect foarte apetisant. Cu fâșii de ardei roșu, ceva care semăna cu coriandru, chili şi încă ceva care nu am fost în măsură să identific.
Am început să o mănânc cu un pic de teamă, dar odată ce am luat prima înghițitură toate temerile mele au dispărut. Era delicioasă! Am devorat bucata de broască cu lăcomie. Am ridicat capul și am văzut cum Sumalee mă privea amuzată.
─ E delicioasă, nu?
─ Trebuie să recunosc, este un lux. Trebuie să-mi aduc prietenii aici. O să fie impresionați.
─ Am știut că o să-ți placă. Bucătarul acestui restaurant pregătește cea mai delicioasă supă de broască în tot orașul. Dacă vii cu ei întreabă de Kai-Mook și veți primi tratamentul special al casei. Acum te cunoaște și te va trata ca și cum aș fi eu.
M-am uitat în ochii ei și am suspinat. Nu știam ce nebunie făceam, dar mă voi lansa și îi voi spune ce începeam să simt, când Kai-Mook a întrerupt să ne întrebe cum era supa. I-am spus același lucru ca și lui Sumalee, că era delicioasă și a plecat fericită în bucătărie. Restul mâncării a fost, de asemenea, feluri de mâncare pe care nu le știam, foarte gustoase, dar nici unul ca supa. Am râs tot timpul și ne-am spus povești distractive din călătoriile noastre.
Când am terminat, Kai-Mook i-a dat o pungă. Nu a vrut să-mi spune ce era. Nu m-a lăsat să plătesc și a insistat că era ziua ei drept ghid și se va ocupa de cheltuieli. I-am luat fața și uitându-mă la ea cu intensitate, i-am dat un sărut moale pe frunte în timp ce cu degetele i-am mângâiat tâmplele. Am observat cum a tremura când am făcut-o dar nu știam dacă de emoție sau de repulsie. Cel mai important lucru a fost că nu s-a tras. Un fior de emoție mi-a pătruns corpul la contactul cu pielea ei. În acel moment, am simțit o dorință aproape incontrolabilă să mă arunc și să o sărut, dar am reușit să mă abțin. Nu numai că îmi plăcea să fiu cu ea și mă simțeam foarte confortabil, dar mă excita excesiv.
Am ieșit. S-a dus direct la un mic parc din față și a dat punga unei femei care părea vagaboandă. Femeia a scos ceva din pungă și a văzut că era mâncare. Au vorbit puțin, ca și cum se cunoșteau de o viață întreagă și apoi ne-am continuat drumul.
─ Este o femeie cu probleme. O cunosc de când am mai venit să o văd pe Kai-Mook. Mereu îi dau mâncare caldă să mănânce bine în acea zi.
─ Nu numai frumoasă dar și bună. Continui să mă surprinzi.
Mi-am pus brațul peste umerii ei și am luat autobuzul spre parcul Coasta de Est în sud-estul insulei. Decisesem să schimbăm aerul și voiam să văd apă și acolo erau plaje, palmieri și mare. Un loc perfect pentru a o cunoaște pe Sumalee un pic mai mult.
Când am ajuns am intrat pe unul dintre drumurile care intrau în parc. Sumalee căzu pe gânduri o clipă, apoi mi-a spus.
─ Ști să patinezi?
Nu, n-am încercat niciodată. Am încercat când eram mic un pic cu skateboard-ul, dar nu aveam echilibru prea bun, așa că l-am abandonat repede.
─ Bine, atunci te voi învăța într-o altă zi. Și să mergi cu bicicleta?
─ Asta da, desigur.
─ Bine, închiriem biciclete să vedem parcul, vrei?
─ Perfect!
Zis și făcut. Ne-am îndreptat spre închirieri și, deși aveau biciclete tandem și căruțe cu acoperiș, ne-am decis la două roșii individuale pentru restul zilei. Era o activitate populară pentru că parcul era plin de oameni cu biciclete și patine. Era un culoar cu două sensuri marcate în mod clar. Sumalee îmi dădea informații în timp ce pedala relaxată.
─ Parcul este împărțit în diferite zone. În funcție de zonă poți face diverse lucruri. În Singapore sunt foarte organizați, o să îți dai seama.
─ Da, îmi dau seama.
─ Aici, pe dreapta este zona de grătar. Multe familii și grupuri de prieteni vin în special la sfârșit de săptămână. Există, de asemenea, multe restaurante și cafenele, dacă preferi să nu muncești. Pentru a le folosi, trebuie să le rezervi. Se poate face on-line.
─ După cum spuneai -am spus zâmbind- foarte organizat. Și aici?
─ Asta e zona de sporturi nautice. Se pot închiria caiace, face schi nautic, scufundări și multe altele. Îți place tipul ăsta de activități?
─ Da, le ador. Și ție?
─ Nu le-am încercat foarte mult, dar putem încerca împreună.
─ Cu siguranță! Eu le am în program de când am știut că vin.
─ Acum ne apropiem de zona unde te poți juca în nisip. Este foarte tipic ca oamenii să construiască castele. Uite!
Ne-am oprit un moment să vedem cum un grup de tineri termina de construit un templu de nisip de o dimensiune foarte mare. Avea aproape doi metri înălțime și patru metri lățime. Nici unul dintre noi a recunoscut clădirea, dar Sumalee mi-a spus că stilul era foarte similar cu templele din Angkor din Cambodgia. Mulți oameni făceau fotografii. Sumalee mi-a spus că o altă activitate tipică în parc erau fotografiile. Un alt lucru care abunda erau oamenii care alergau. Era ca Parcul Retiro din Madrid, dar aproape de două ori mai mare, cu mare și mai multe posibilități. Da, foarte organizat cu fiecare activitate în locul ei. Chiar prea artificial. Ne-am întors la biciclete și am continuat. Am trecut pe lângă o clădire cu logo-ul Burger King. Asta mi-a provocat un zâmbet ironic. Pe cât de departe unul crede că e de mediul lui își dă seama că presupusa „civilizație“ a ajuns înainte.
─ Sumalee, ce e asta? Camping?
─ Da, sunt câteva zone pentru camping. De asemenea, se pot rezerva online ... a spus râzând.
─ Nu mă îndoiesc, am spus, gândindu-mă cât de mult îmi plăcea sunetul râsului ei.
Am pedalat pentru câteva ore, acoperind cei cincisprezece kilometri de coastă oprindu-ne din când în când să-mi explice ceva, să ne odihnim sau oprindu-ne la un chioșc să bem ceva. Unul dintre ele vindea stridii cu un dolar, așa că am mâncat câteva fiecare. De băut, sfătuit de Sumalee, am comandat bere Tiger, care avea un tigru drept logo și era locală, de culoare aurie. Era ușoară și mi-a plăcut. Am închinat pentru multe zile ca asta.
Am văzut oameni pescuind pe docuri, familii, cupluri, prieteni la grătar, plaje lungi, cu lățimi care variau de la zece metri la doar câțiva palmieri și alți copaci, deși erau o mulțime de sticle de plastic împrăștiate, iar marea era mereu plină de cargouri mari. De asemenea parcul avea un patinoar cu obstacole, zone cu echipament de gimnastică, terenuri de volei, bănci acoperite pentru odihnă, drumuri înguste de pietre mari și plate pe unde se putea doar merge ... și multe hărți pentru a te putea orienta. Posibilitățile erau uimitoare, deși întreținerea și curățenia nu atât de bune cum mă așteptam. Sumalee mi-a spus că înainte fusese mai curat și că decăzuse în ultimul timp. M-a amuzant un semn care interzicea îndreptarea de lasere spre avioane. Avioanele treceau foarte jos, deoarece aeroportul Changi era aproape. O altă plângere era că locul era supraaglomerat, cu toate că ar trebui să țin cont de faptul că era duminică, zi cu număr maxim de persoane. În teorie, restul zilelor era mult mai liniștit.
Când am obosit, ne-am oprit la o zonă de plajă, unde nu era nimeni. Era târziu și oamenii plecau acasă. A doua zi era luni și trebuiau să lucreze. Ne-am descălțat și ne-am apropiat de țărm. Ne-am oprit unde valurile ne mângâiau ocazional picioare.
─ Apa din această zonă tinde să fie murdară, nu este recomandabil să faci baie, deși am văzut oameni în apă -a spus Sumalee. În orice caz, nu se permite înotul departe de țărm.
─ Murdară? Este ceva murdar în Singapore? Asta este o noutate. Deși plaja ar trebui curățată.
─ Da. Este din cauza navelor pe care le vedem acolo. Chiar și așa, uneori, vin aici, mă așez și mă pierd uitându-mă în albastrul mării. Știu că de cealaltă parte este țara mea, casa mea, mama mea.
M-am uitat la Sumalee. Pentru o clipă, a devenit melancolică și părea gata să plângă. Mi-am pus brațul peste umărul ei și am tras-o ușor spre mine.
─ Trebuie să-ți fie greu să fii atât de mult timp departe de ea mai ales că știi că are nevoie de tine. Trebuie să te gândești că totul este pentru ea și că odată plătită datoria, vei putea fi împreună cu ea pentru totdeauna și că ai fost tu cea care a salvat-o.
─ Da, când voi plăti datoria –a spus oftând. Chiar dacă asta înseamnă să iau decizii care nu îmi plac.
─ Ce decizii?
─ Ah! Nimic, nimic. Lucrurile mele.
Am rămas așa un timp îmbrățișați fără să spunem nimic. Aproape de noi se vedea un catamaran și câteva caiacuri galbene care se închiriază. Mai departe se vedeau vapoare de cargo, toate mari sau foarte mari. Presupun că deșeurile lor în apă sau pierderile de benzină erau de ajuns să murdărească apa oricât de mult ar îngriji și curăța.
Lumina soarelui începea să dispară. Începea să se întunece. Conform calendarului parcului era iluminat doar între 7:00 și 19:00. Curând era întuneric și trebuia să ne întoarcem, pentru că nu voiam să mergem cu bicicletele fără lumină.
Sumalee s-a apropiat de mine și i-am simțit capul atingându-mi corpul. Mi-am luat inima în dinți și i-am căutat mâna cu a mea. Nu mi-a luat mult timp să o găsesc și i-am strâns-o. Ea a reciprocat. Nu importa plaja murdară, apa murdară sau navele care stricau panorama. Cerul portocaliu, tăcerea din jurul nostru ruptă doar de cântecul păsărilor și mâna ei strângând-o pe a mea, era paradisul.
M-am întors spre ea nervos și cu cealaltă mână i-am luat ușor bărbia și i-am ridicat capul, astfel încât ochii noștri erau la doar câțiva centimetri. Se uita la mine serioasă, cu intensitate, cu anticipație. Mi-am înclinat capul și mi-am pus buzele pe ale ei. Ea le-a despărțit puțin și i-am luat buza de jos între ale mele. Am ținut-o o secundă și am savurat-o apoi m-am tras încet, încet, lăsând-o să scape. Pentru o clipă am crezut că Sumalee se va arunca să-mi dea încă un sărut, dar dintr-o dată fața ei s-a schimbat.
─ Trebuie ... Trebuie să plecăm –a spus cu vocea tremurând.
─ Presupun, deși nu pentru că vreau să mă mișc de aici. Aș vrea ca acest moment să dureze pentru totdeauna.
Sumalee nu a răspuns. S-a întors și m-a tras de mâna să o urmez. Ne-am suit pe biciclete și ne-am întors la intrare cât de repede am putut. Cu toate astea, ultimele câteva minute le-am făcut aproape în întuneric.
Am dat bicicletele înapoi și am mers de mână la stația de autobuz fără să spunem vreun cuvânt. Trebuia să luăm autobuze diferite. Primul care a sosit a fost al ei. Când am ajuns în stație mi-a dat un sărut moale pe obraz, mi-a mângâiat fața cu un indiciu de tristețe în ochi și s-a suit. Pe scară s-a întors și mi-a spus:
─ Vorbim. Ai grijă de tine.
─ Și tu, Sumalee. Ești bine?
S-a întors fără să răspundă și și-a căutau un loc. M-am uitat la autobuzul ei, cu un sentiment ciudat. Un amestec de euforie cauzat de sărut și de confuzie cauzat de atitudinea sa ulterioară. Nu înțelegeam. Nu a respins sărutul, chiar l-a întors, dar ceva a oprit-o după, nu s-a mai uitat la mine și a căzut pe gânduri, aproape tulburată aș putea spune. Cu toate acestea, a spus că vorbim. Cum să interpretez toate astea? Poate că nu a vrut să mă sărute, pentru că nu simțea ce simțeam eu, dar nu a fost în stare să spună nu, poate că sărutul i-a amintit de un iubit pierdut din trecut ... Poate că în cultura ei era greșit să te săruți atât de curând. N-aveam nici o idee.
Va trebui să aflu, trebuia să știu. Acum nu puteam decât să mă gândesc la cum va fi data viitoare când ne vom vedea: Sumalee cea veselă și mereu zâmbitoare sau cea demoralizată și abătută care și-a luat rămas bun.
Nu puteam aștepta să aflu răspunsul.
Tailanda 14
Eram așezat în curte uitându-mă la antrenamentul de Muay Thai. Mă gândeam că cea mai rea parte a închisorii era plictiseala. Atât de multe ore fără nimic de făcut, fără nimeni cu care să vorbesc, când am fost abordat de un om mare, chel, cu o privire tulburată pe care îl văzusem uneori pe acolo. Avea o cicatrice lungă urât vindecată de la ochiul stâng până la mijlocul capului. Nu se băga prea mult în seamă cu ceilalți prizonieri și nimeni nu părea să vrea să se apropie prea mult de el. Părea destul de bolnav la cap. S-a oprit în fața mea balansându-se dintr-o parte în alta și s-a uitat la mine fix cu ochii mari, fără să clipească. Nu știam ce să cred. Dacă, de asemenea, mă va lovi sau îl amuza să mă privească. În orice caz, te speria. După câteva secunde de tensiune mi-a vorbit cu un accent australian puternic.
─ Ce le-ai făcut?
─ Cum?
─ Da, ce le-ai făcut afurisiților de galbeni de te tratează așa? –a întrebat din nou, dând din cap spre grupul de abuzatori care vorbeau la celălalt capăt al curții.
─ Nimic din câte știu eu. N-am făcut nimic la nimeni din închisoare. Cum nu sunt frați ai nemernicei care m-a băgat aici ...
─ Atunci este ciudat că te urmăresc așa cum o fac, nu?
─ Asta cred și eu, dar ce pot face?
