Ndura. Fiul Pădurii.

скачать книгу бесплатно


Nu a trebuit să depun mult efort în a nu țipa deoarce eram complet mut și paralizat. Nu știu cât timp am stat așa, dar când am reușit să-mi revin, eram sigur că aveam o singură scăpare: trebuia să fug pentru a-mi salva viața. Am luat rucsacurile și m-am îndepărtat spre pădurea deasă cât de silențios am putut. De fapt, nu am fost atât de silențios deoarece mă rostogoleam neputând să-mi controlez corpul din cauza durerilor. Nu știam unde să merg, dar știam că viața mea depinde de cât de departe sunt de acei sălbatici.

Am mers timp de aproape două ore stimulat de groaza de a muri pe care o simțeam, până când picioarle mele nu au mai rezistat și am căzut la pământ. Rucsacurile păreau încărcate cu pietre. Genunchiul stâng mă durea enorm. Nu mi se vindecase bine de când m-am lovit jucând un meci de fotbal și încă mă mai deranja din când în când dacă îl forțam. Am deschis rucsacul și am scos o cutie de suc. Mai era încă rece și am baut-o dintr-o înghițitură. Transpiram abundent; nenumărate picături de transpirație se scurgeau pe bărbia mea, ca și cum tocmai plouase sau tocmai ieșisem din piscină. Simțeam că nu pot să respir și deschideam larg gura pentru a inhala mai mult aer. M-am înecat cu o înghițitură prea rapidă și am început să tușesc copios. Am crezut că o sa rămân fără aer. Când am reușit să mă liniștesc puțin, încă gâfâind, mi-am dat seama că lumina era mai slabă; se întuneca. Alex mort în accident, Juan împușcat; pierdusem într-un moment pe cei doi prieteni ai mei din cauza unui stupid război civil ce nu înțelegeam și nici nu mă interesa. De ce nu se omoară între ei? De ce pe noi? De ce pe prietenii mei Alex și Juan? Nenorociților! Dacă ar fi după mine ar muri toți. Din cauza lor, acum eram singur, în locul ăsta umed, opresiv, sufocant, fără prietenii mei . De ce eu, de ce ei? Moartea lui Juan, împușcat de sălbaticii aceia, îmi trecea iar și iar prin minte ca și cum ar fi fost un film. Ultima sclipire de lumină din ochii lui în timp ce mă privea pentru ultima oară... Am încercat să nu mă mai gândesc la ea, să ascund amintirea într-un colțișor al minții mele, dar era imposibil. Acum câteva ore eram împreună, râzând în timp ce ne aminteam întâmplări din călătorie și acum...

Am plâns un timp, nu știu cât, dar mi-a prins foarte bine. Când am reușit să mă opresc, mă simțeam mai bine, cel puțin mai liniștit. Acum era clar că soarele apunea, pădurea învăluită de lumina crepusculară intra în lumea întunericului. Trebuia să caut un loc unde să dorm. Îmi era frică să dorm pe jos, mai ales ca să nu mă găsească rebelii, dar nu eram mai liniștit nici dacă dormeam într-un copac, cu șerpi, maimuțele ălea gălăgioase sau cine știe ce fiară sălbatică și înfometată. Trebuia să mă decid, șerpi sau bărbați înarmați și furioși? Șerpii îmi păreau o opțiune mai bună, cel puțin încă nu îmi făcuseră nimic. Am căutat un copac mai ușor de cățărat pentru mine și greu pentru șerpi și cu un loc unde să pot dormi.

Atunci mi-am dat seama de cantitatea incredibilă de tipuri de copaci și plante. De la plantele cele mai mici, aproape minuscule, până la copacii de mai mult de cincizeci de metrii înălțime ai căror trunchiuri se înălțau mai presus de ceilalți copaci fără a se putea vede finalul; un amalgam de diferite tipuri de floră împrăștiată peste tot; vedeam și palmieri falnici cu zdrențuite frunze pictate și de câțiva metrii lungime, cu mănunchiuri compacte și dense de flori

. Vedeam un strat superior de copaci de vreo treizeci de metrii și câțiva copaci care erau puțin mai înalți, al doilea strat avea zece sau douăzeci de metrii înălțime cu formă alungită ca și chiparoșii din cimitire și al treilea strat avea de cinci până la opt metrii înălțime unde ajungea foarte puțină lumină. Erau și arbuști, puieți de diferite tipuri de copaci, deși puțini, și un strat de mușchi care acoperea aproape în întregime suprafața unor zone, precum și o grămadă de liane cățărate pe toate trunchiurile, care atârnau de crengi. Flori și fructe peste tot, mai ales în straturile superioare la care nu puteam să ajung. Se simțea prezența multor tipuri de animale; nu era ușor să le vezi, dar puteam să aud numeroase tipuri de triluri de păsări, țipăte de maimuțe, ramuri agitându-se deasupra mea, insecte zumzăind în jurul florilor și peste tot; chiar și vreun animal terestru ai cărui pași îi auzeam ca un zgomot din depăratre. Fluturii și restul insectelor foșnăiau peste tot. Dacă nu aș fi fost în situația în care mă aflam, m-aș fi bucurat de un loc atât de frumos, dar în acel moment, orice era un potențial obstacol pentru supraviețuire. Îmi era frică de orice.

După o scurtă căutare am găsit un copac care părea potrivit și m-am cățarat cu ambele rucsacuri în spate. Mi se păreau foarte grele, iar genunchiul meu îmi cerea odihnă. După ce m-am cățărat până unde am considerat că sunt în siguranță și eram sigur că dacă ar fi să cad nu aș muri sau nu m-aș răni grav, m-am așezat cum am putut între două crengi groase care erau una lângă cealaltă aproape paralele și m-am acoperit puțin cu una din micile pături din avion și pe cealaltă am folosit-o în loc de pernă. Pe cer am putut să întrezăresc o cantitate incredibilă de lilieci mari, maro închis care dădeau din aripi așa cum e tipic lor, aparent haotic și mișcându-se din impulsuri

. Nu știam cum să-i număr, dar cred că erau cu miile, oprindu-se mai ales în palmieri, mâncând fructele lor, credeam eu, sau poate vânau insectele care mâncau fructele.

Am dormit în jur de două ore, în intervale de câte cincisprezece sau douăzeci de minute. Sunetele mă hărțuiau din toate părțile, auzeam numai pași, voci, țipete, cârâieli, scârțâieli, zumzete, șoapte, un freamăt continuu care urca și cobora fără oprire. La un moment dat, mi s-a părut de câteva ori că aud chiar sunetul unui copil agonizând și sunete ale elefanților. Nu știam dacă, întradevăr, era ceea ce părea sau doar părea a fi. Din când în când, se auzea câte un răget neliniștitor, care mă făcea să-mi imaginez că vreo fiară sălbatică mă devora în timp ce dormeam. Erau momente în care neliniștea îmi tăia respirația, torturându-mi inima până aproape că îmi producea durere. Fiecare sunet, fiecare mișcare, fiecare lucru din jurul meu era un chin, o senzație de acută sufocare. În momentul în care reușeam să adorm puțin, orice, mă obliga să mă trezesc speriat. Câteodată, vedeam ochi care străluceau în noaptea înfricoșătoare și, pentru a-mi ridica moralul, îmi imaginam că e doar o bufniță sau ceva asemănător care trăia în acei lari, dar încercările de a fi optimist duaru puțin și, până la urmă, mereu vedeam feline cu intenții necruţătoare sau vreun șarpe în căutarea prăzii. Uneori mi se părea că aud împușcături în apropiere, explozii continue, dar dacă încercam să ascult cu atenție nu mai reușeam să aud nimic.

– Javier! am auzit cum mă striga Alex.

– Da, unde ești? am răspuns în timp ce m-am trezit speriat.

– Javier! am auzit iar.

M-am uitat peste tot, îngrijorat, atent, nerăbdător să-mi văd prietenul. Până când mi-am dat seama că Alex este mort și că eram singur și neajutorat în mijlocul pădurii. Acel fapt mă speria: să nu am pe nimeni care să mă ajute, cu cine să-mi împart durerea pe care o simțeam, disperarea. Nu trebuia să mă las cuprins de panică, trebuia să-mi elimin din minte sentimentele negative ca să pot supraviețui, dar nu reușeam. O senzație de singurătate sufocantă mă obliga să mă înec în propriile-mi temeri.

– Javier, Javier!

Toată noaptea chemarea lui a fost constantă, neliniștitoare, irezistibilă. Aș fi mers cu el dacă aș fi știut unde.

ZIUA 2

DESPRE CUM AM DESCOPERIT MINUNĂȚIILE PĂDURII

– Nu, nu-l omorâți! am țipat agitându-mă până am căzut din copac cu o bufnitură.

M-am scuturat în timp ce fugeam de propria-mi fantomă, ignorând durerea căzăturii. M-am uitat în toate părțile dezorientat și am rămas pentru un moment nemișcat, înghemuit, gemând ca un animal rănit. În timp ce îmi frecam spatele rănit, mi-am dat seama că avusesem un coșmar, un coșmar foarte real în care retrăiam moartea lui Juan, accidentul avionului, din nou corpul fără viață al lui Alex în brațele mele. Transpirația îmi cădea pe frunte, mâinile îmi tremurau. Am respirat adânc ceva timp și m-am decis să mă mișc; vroiam să mă îndepărtez cât mai mult posibil de avion, unde pierdusem parte din viața mea. Trecutul meu era teribil, viitorul fără speranță.

Mă durea tare spatele din cauza posturii, din cauza căzăturii sau din ambele motive și aveam frisoane. Am urcat lamentându-mă ca să iau rucsacurile și mi-am dat seama că lipsea rucsacul cu mâncare. Am tresărit de uimire și era să cad iar din copac. Nu puteam să fac nimic fără acel rucsac. Am căutat speriat printre crengi și, când am crezut că nu o să-l mai găsesc niciodată, l-am zărit pe jos cu toată mâncarea împrăștiată. Probabil l-am dat eu jos când am căzut sau în timp ce dormeam. Am coborât cu grijă celălalt rucsac și am adunat tot ce am găsit: trei cutii de suc, un sandviș cu mezeluri, câțiva biscuiți mușcați și plini de furnici , o cutie de punguțe de sare și acele două cutii care până la urmă erau de gutui. Restul dispăruse, probabil mâncat de animale. Așa mi-am dat seama că, de fapt, căzuse pe timpul nopții.

Am decis să fac un inventar de tot ce aveam ca să văd ce puteam folosi și să arunc restul. Nu avea rost să car cu mine ce nu îmi era util și trebuia să știu ce aveam de folos. În rucsacul meu, în afară de mâncare, aveam un briceag pe care i-l cumpărasem tatălui meu, figurile de lemn, o carte despre Africa Centrală, un pachet de șervețele, un binoclu de 8x30, o căciulă kaki de pânză și un tricou pe care scria “I love Namibia”. Din trusa medicală mai aveam o cutie de aspirine începută, o cutie întreagă de antidiareice, un pansament, trei leucoplaste și câteva pastile împotriva amețelilor. Și actele, bineînțeles. În rucsacul lui Juan erau actele lui și, în plus, cele trei pături și o pernă din avion, o carte mică cu fraze din limba swahili, ochelarii lui de soare, o șapcă, câteva batoane de ciocolată, un bidon de apă de un litru aproape gol, o furculiță, o figură mare de lemn a unui elefant și câteva mai mici, un pachet de țigări aproape plin și o brichetă.

Nu puteam să car două rucsacuri așa că am pus toate lucrurile în al meu pentru că era într-o stare mai bună, dar am lăsat deoparte o pătură, perna care era prea mare și toate figurile de lemn, nefolositoare în situția asta; pe care le-am îngropat și le-am acoperit cu frunze. În timp ce aruncam unele lucruri îmi aminteam de persoanele care urmau să le primească: Elena, familia mea, prietenii mei, Alex, Juan... după scurt timp am început să plâng din nou, Nu îi mai puteam vedea niciodată, pe niciunul. De fapt, pe Alex și pe Juan urma să-i văd curând, în Rai sau unde se ajunge după moarte.

Am mâncat pe loc batoanele de ciocolată topite de căldură, curățând cu limba ambalajul până când nu mai rămăsese nimic. Aveau un gust nemaipomenit. Am băut și puțina apă care mai era în sticlă. Atunci mi-am dat seama că trebuia să mă opresc pentru un moment și să mă gândesc la ce trebuia să fac în continuare. Câteva întrebări mi-au invadat mintea: știau rebelii că eu sunt viu?, unde ar trebui să merg acum?

Nu aveam răspuns la prima întrebare. Poate reușiseră să convingă vreun pasager să spună că m-a văzut, poate au căutat prin împrejurimi și au găsit urmele mele sau cutia pe care o aruncaserăm după ce o băusem (o mare greșeală din partea mea, mai ales că atunci mă chinuiam să fug), poate erau peste tot și m-ar fi putut găsi oricum, sau poate nu știau nimic. Orice s-ar fi întâmplat, din acel moment trebuia să am mai multă grijă și să las cât mai puține urme posibil pe unde treceam.

În legătură cu întrebarea despre unde ar trebui să merg; Mi se părea că din avion, în timp ce aterizam, văzusem la orizont un sat, într-o poiană. Nu știam dacă era baza rebelilor sau altceva, dar era foarte probabil să fi fost baza lor pentru că era foarte aproape de locul unde se produsese atacul. Noi zburam din sudul Africii spre nord, așa că m-am gândit că dacă aș fi mers mereu spre nord aș ajunge la marginea pădurii, în altă țară, și ar fi fost mai ușor să găsesc un ajutor. Cât de dor îmi era de prietenii mei în aceste momente! Acum m-ar fi ajutat mult entuziasmul, optimismul și veselia fără margini a lui Alex și capacitatea de a analiza cu obiectivitate tot, seninătatea și curajul de a face față situației ale lui Juan. Cât de mult aveam nevoie de ei pentru a prinde curaj de a înfrunta acestă provocare pe care nu am putut să o evit! Alături de ei ar fi fost mai ușor, s-ar fi transformat totul într-o aventură pe care puteam să o povestim la întoarcere; dar erau morți, uciși, eliminați fără milă la fel ca niște muște, anihilați în cel mai frumos moment al vieții...și eu trebuia neapărat să supraviețuiesc. Nenorociților, ticălo...! Linișteștete, Javier, linișteștete; trebuia să fiu calm, era singura mea opțiune dacă vroiam ca totul să fie bine. Deci, din câte știu soarele răsare din est și apune în vest, așa că parcă răsărise de acolo...trebuia să merg în direcția aia. Dacă reușeam să ajung undeva cu acea tactică de orientare nu se putea considera o abilitate, ci un miracol. Oricum, ca să fiu mai sigur, m-am urcat cu grijă într-un copac din cel mai înalt văzut.

A fost ușor pentru că avea multe crengi pe care le-am folosit ca și scări, chiar dacă cu cât urcam mai sus, erau mai mici și mai flexibile, așa că am avut multă grijă și am încercat să calc exact la baza crengilor, partea cea mai groasă și mai rezistentă. Eram mai sus decât majoritatea copacilor și când am ajuns în vârf peisajul era minunat. O mare de verde se întindea peste tot ca un covor, urcând și coborând, după conturul solului, imitând valurile de apă, o vastă extindere de viață. Numai câțiva copaci mult mai înalți decât ceilalți ieșeau în evidență din imensitatea acelui acoperiș format de frunzișul infinitei coroane a pădurii. Vedeam numai coroane de copaci peste tot, făfă sfârșit. Nici măcar cu binoclul nu se vedea nimic în împrejurimi. Adevărul este că acest lucru nu mă ajuta deloc în căutarea direcției. Am coborât din copac și am ascuns rucsacul lui Juan cu tot ce avea înăuntru, îngropându-l sub un trunchi de copac căzut. Pe ultima sută de metrii, m-am hotărît să păstrez girafa care era pentru Elena. Dacă o puteam revedea, trebuia să-i dau un cadou. Am privit pentru ultima oară în jur ca să fiu sigur că nu am lăsat urme și, când am fost cât de cât convins că nu, am început să merg fără multă speranță. Câtă nevoie aveam de prietenii mei!

În timpul mersului, m-am întâlnit cu păsări colorate cu pieptul roșu strident și restul corpului verde

. Zburau cu o agilitate incredibilă printre crengi, într-un stol de doisprezece sau cincisprezece păsări. Când am făcut puțin zgomot, au dispărut imediat. Doar acele frumoase animale m-au făcut să uit pentru un moment de acea senzație zdrobitoare de singurătate cu care mă pedepsea aspra pădurea, o lume apăsătoare, ostilă, nemiloasă, într-o continuă penumbră în care epuizarea, depresia sau sufocarea nu erau decât simple tovarășe de călătorie.

Drumul era greu. Trebuia să fac ocoluri mereu sau să sar peste obstacole. Câteodată vedeam poienițe, dar le ocoleam pentru că îmi era frică să nu fiu văzut. Transpiram încontinuu și îmi era tare sete, dar nu vroiam să beau încă o cutie de suc pentru că mai aveam numai trei. Cred că erau în jur de 25 de grade și o umiditate extrem de ridicată, provocând accentuarea senzației de epuizare și căldură. Mi-am dat jos tricoul pentru un scurt timp, dar m-au înțepat atât de mulți țânțari încât a trebuit să mă îmbrac din nou. Câteodată, tufișurile erau foarte dese și trebuia să îmi fac drum cu un băț pe care îl găsisem și care ținea locul unei macete. În acele situații, practic nu avansam, deoarece cu ajutorul bățului reușeam doar să dau la o parte ramurile din drumul meu, nu să le tai. În plus, aveam partea de jos a picioarelor și brațele, acolo unde hainele nu ajungeau, pline de răni din cauza plantelor. Până și fața mă ustura în unele locuri, semn că și acolo mă tăiasem.

Câteodată solul era plin de crengi sau trunchiuri căzute, altădată era moale, acoperit de frunze căzute, și trebuia să am grijă când pășeam ca să nu îmi sucesc glezna în vreo groapă sau alunecând, pentru că acest lucru ar fi fost letal. În unele zone, coroanele copacilor se împreunau în așa fel încât lumina nu reușea să pătrundă printe ele, formând zone de clarobscururi înfricoșătoare; sau formau etaje de lumini de diferite nuanțe potrivit înălțimii. Prin acele zone trecem cu frică pentru că aveam impresia că sunt atacat întruna de fantome, care de fapt erau crengile mai înalte a copacilor mișcându-se din cauza probabilului vânt prezent în acoperișul verde al pădurii și care producea un constant urlet înspăimântător. Câteodată, pădurea era atât de deasă încât trebuia să fac un ocol pentru a putea avansa. Niciodată nu mi-am imaginat atâtea tipuri de plante împreună. Eu nu înțelegeam plăcerea savanților de a se plimba prin pădure; dimpotrivă, deabia așteptam să ies din acel loc. În plus, cum în general făceam mult zgomot, aveam inima cât un purice știind că, dacă cineva mă urmărește, i-ar fi fost foarte ușor să mă găsească.

La fel ca pe timpul nopții, auzeam un sunet constant din toate direcțiile. Nu era același sunet, dar se auzea și zumzăitul insectelor, cântece ciudate de păsări în coroana copacilor și câteva urlete care presupuneam că sunt ale maimuțelor sau ceva de genul. Dar măcar nu se auzeau răgetele neliniștitoare care probabil erau ale unui vânător nocturn; cel puțin așa speram eu. Nu puteam să văd multe animale, dar puteam să le simt prezența.

M-am uitat la ceas. Era zece dimineața. Mergeam de o oră și nu mai puteam. Genunchiul începuse să trimită semnale de înștiințare. Îl simțeam puțin umflat. Avusesem probleme de mai multe ori cu ligamentele pe care a trebuit să le pun la locul lor cu mâna masând ușor dar cu forță. M-am așezat pe jos pentru a mă odihni puțin, rezemat de trunchiul unui copac foarte înalt și mi-am frecționat genunchiul cu mâna. Căldura mi-a oferit puțină ușurare. Eram într-o zonă cât de cât mai luminoasă. După ceva timp de stat jos, am văzut pe creanga unui copac din fața mea o pasăre asemănătoare cu un papagal. Avea penajul albăstrui mat și o unică nuanță de culoare: roșul cozii. Avea o aureolă albă în jurul ochilor, ciocul nergru și scotea sunete aproape umane

. Rotea capul aproape în toate diurecțiile fără să miște restul corpului, amintindu-mi de fata exorcistului. S-a apropiat legănându-se pe fructul unui copac și a început să-l ciugulească. Fructul avea cularea roșu-portocalie, era de mărimea unei mâini și avea o formă asemănătoare cu cea a dovleacului.

- Sunt sigur că tu ști unde ești, mi-am zis, sunt sigur că așa este.

M-am odihnit aproape jumătate de oră, după care am început să merg din nou. De fiecare dată când mă aflam la marginea unei poieni și trebuia să urmez din nou așa zisa direcție corectă, eram mai convins de faptul că, probabil, mă puteam învârti ani întregi fără să-mi dau seama. Totul mi se părea la fel și soarele nu mai îmi era de ajutor. Mă uitam la ce înălțime era, comparam cu ora ceasului și îmi dădeam seama că nu știam ce fac. Am continuat cu același ritm toată dimineața: mergeam o oră și mă odihneam puțin. Când făceam câte o pauză, citeam cartea cu fraze în swahili sau cea de călătorii în speranța de a-mi alunga gândurile întunecate și crezând că, aceste cărți, mi-ar fi fost de folos dacă m-aș fi întalnit cu cineva pe acolo. Îmi era din ce în ce mai greu să mă ridic și să continui drumul. Șchiopătam din cauza genunchiului și pe la două după-amiaza am căzut mort de oboselă.

Toată vina era a mea; eu îi adusesem pe prietenii mei în infernul ăsta; din cauza mea au murit. Dacă îi ascultam, acum am fi fost în drum spre casă din Italia cu multe poze din Veneția și vreo vedere din Toscana. Vina mea, era numai vina mea.

Muream de sete și stomacul meu răcnea încontinuu. Eram într-o dilemă: era mai bine să mănânc copios pentru a-mi recupera forțele sau să mănânc puțin și să mai păstrez ceva din puțina mâncare pe care o mai aveam riscând să mi se întâmple ceva? Din câte știam eu, era ușor să obți mâncare și apă în pădure, așa credeam eu pe atunci. Îmi era foarte foame așa că m-am decis să beau una din cutiile de suc pe care le aveam și să mănânc biscuiții mușcați, suflând ca să îndepărtez furnicile, și sandvișul. Am atenuat puțin apetitul perseverent. Am păstrat gutuiele crezând că nu or să se strice prea repede. Apoi, fiind foarte obosit și neputând dormi noaptea trecută, am adormit.

Când m-am trezit am auzit un sâsâit foarte aproape de mine. Cred că era un șarpe undeva în jurul meu. Am încercat să stau nemișcat și să ciulesc urechea ca să descopăr unde era. Frica îmi provoca dureri de stomac și îmi era greu să respir. Acum ceva timp, văzusem un documentar despre unii șerpi numiți “șerpii celor trei pași” care, dacă te mușcau, mai aveai timp să faci doar trei pași după care mureai. Până la urmă nu ar fi fost atât de grav luând în considerare situația în care mă aflam, dar dacă mă mușca sufeream în agonie ore întregi, pierzând controlul treptat, înnebunind... îmi era atât de frică de suferință, eram atât de îngrozit de durere. Dacă era să mor, vroiam să fie rapid. Aproape că îmi doream acest lucru ca să scap de situația în care eram. Meritam să mor. Mi se părea că sâsâitul se apropia din ce în ce mai mult. Puteam să aud zgomotul frunzelor în drumul lui. Venea spre mine, eram sigur. Aproape că puteam să simt cum aluneca pe corpul meu, urcând pe picior în direcția gâtului; se apropia și urma să mă muște. Am închis ochii pentru un moment și am respirat profund în încercarea de a mă calma. Am deschis din nou ochii și, fără să mă mișc nici măcar un centimetru, priveam în toate direcțiile încercând să-l găsesc. În sfârșit l-am putut vedea. Era încolăcit în jurul unei crengi, la trei metrii în dreapta mea, la aproximativ doi metrii înălțime. Mișca doar capul dintr-o parte în alta ca și cum ar supraveghea ceva. Avea culoarea verde cu un ton subtil de albastru, puțin galben pe coaste, cu coada lungă de puțin mai mult de un metru, și corpul subțire ca și turtit în părți, aproape invizibil printre frunze

. Când s-a mișcat pe creangă am putut să observ că avea abdomenul alburiu.

Am mai stat ceva timp nemișcat ascultând sunetele din jur, până când m-am convins că auzisem doar șarpele și că celălalte sunete fuseseră fructul imaginației mele. M-am ridicat încet privind foarte atent solul în căutarea unui alt șarpe, dar acela era singurul. Cel puțin, acela era singurul pe care îl puteam vedea. La început, m-am gândit să fac un ocol și să mă îndepărtez del el, dar după aceea mi-am amintit că, din câte auzisem, carnea de șarpe ar avea un gust ca de pui, un gust foarte bun. Cel puțin așa ziceau bunicii în formă de glumă cu privire la Războiul Civil și la foamea care au suportat-o. Mi s-a părut o bună oportunitate de a obține mâncare și, în plus, era bună la gust, și mai bine. Am căutat un băț lung cu vârful în formă de ‘V’ ca să încerc să-i prind capul. Am scos și briceagul din buzunar, l-am deschis și l-am pus la centura panalonilor scurți. Am găsit pe jos o ramură potrivită și i-am dat formă decupând unul din capete în formă de "v"; toate acestea fără să-mi iau ochii de la șarpe. Procesul de preparare mi s-a părut interminabil și m-a epuizat la extrem, chiar dacă, de fapt, nu însemna multă muncă fizică.

Când am fost pregătit, m-am apropiat silențios de șarpe. Părea că nu-și dăduse seama sau mă ignora, cert este că nu m-a băgat în seamă. Când am ajuns la jumătate de metru de el, l-am lovit cu bățul în cap cu toată puterea. După prima lovitură a rămas suspendat și când l-am lovit încă de două ori a căzut. Apoi i-am prins capul cu partea bățului bifurcată și am apăsat în jos cu putere. Șarpele se mișca încontinuu, sâsâind, iar eu eram speriat de moarte. Dacă îl eliberam ca să îl lovesc cu bățul m-ar fi putut ataca; cealaltă opțiune ar fi fost să mă apropii și să-i înfig briceagul. Prinzând curaj, m-am apropiat și i-am călcat coada cu putere încercând să-l țin nemișcat. M-am aplecat și i-am înfipt briceagul chiar sub cap. Și așa continua să se agite, așa că am scos briceagul și am început să-i tai gâtul până când i-am îndepărtat capul de restul corpului. Apoi, am dat un salt în spate crezând ca un ignorant că m-ar mai fi putut ataca. Coada continua să se miște, scuipând sânge de unde înainte era capul. L-am lovit de câteva ori cu bățul, dar degeaba, așa că am decis să-l las în pace o vreme. După mai puțin de jumătate de minut a început să înceteze treptat până când nu s-a mai mișcat deloc. L-am atins de câteva ori cu bățul dar nu se mișca. Cu siguranță era mort. În sfârșit am reușit să respir liniștit.

Prima mea victorie în pădure. Omul a dominat bestia. Eram foarte entuziasmat; pentru o clipă toate problemele se topiseră la fel ca și zahărul într-un pahar cu lapte cald. Acum știam că o să supraviețuiesc și o să ies de aici Eram un adevărat aventurier, un supraviețuitor înnăscut. Nimic nu mă putea împiedica să găsesc ieșirea din acel labirint verde și să mă întorc acasă, la casa mea. Fusesem provocat de Mama Natură și îmi demonstrasem valoarea, capacitatea de adaptare și de supraviețuire. Acum știam: eu eram învingătorul acestei lupte nedrepte încontra mea și încontra elementelor adverse.

Am apucat șarpele și l-am tăiat în jumătate cu briceagul, scoțându-i mațele cum am putut eu mai bine, cu multă scârbă. L-am apucat de un capăt și m-am învârtit cu viteză în timp ce mațele zburau în toate direcțiile. Apoi m-am gândit că ceea ce făceam era încontra planului meu de a fi discret și de a nu atrage atenția, dar deja erau resturi de șarpe peste tot și nu aveam deloc chef să le adun. Am terminat de curățat șarpele cu briceagul încercând să nu vomit... era scârbos. După care l-am jupuit. Când era gata mi-am dat seama de o problemă. Nu puteam să aprind focul ca să-l gătesc pentru că aș da semne că exist și unde sunt, așa că trebuia să îl mănânc crud. Am privit carnea sângerândă cu greață. Am tăiat o bucată mare și am băgat-o în gură. Dacă animalele mâncau carne crudă, și eu puteam. Am mestecat de câteva ori și am scuipat tot. Era dezgustătoare! Avea o consitenșă ca cea a plasticului, ca și când aș fi încercat să mănânc o păpușa a surorilor mele sau un cartilaj pe jumătate descompus. Mereu mi-a plăcut carnea bine prăjită, nu am putut niciodată să o mănânc mai neprăjită, să o mănânc crudă era imposibil. Dintotdeauna m-au dezgustat lucrurile cu o consistență ca acea carne: pielea de pui neprăjită bine, slănina, piftia...

Am adunat toate resturile șarpelui și mâncării mele și le-am îngropat. Apoi am pus câteva frunze deasupra ca să le acopăr mai bine. Pentru ce îmi folosește să obțin mâncare dacă nu o pot mânca? Să-mi asum riscul de a mă mușca un șarpe, pentru ce? În plus, aveam problema apei. Trebuia să găsesc ceva pentru că îmi era foarte sete și mai aveam doar două cutii de suc. Am căzut la pământ, transpirat din cauza efortului depus în timpul capturării șarpelui. Înfrânt, am băut una din cutiile de suc și am aruncat cutia. Să mă găsească, de fapt eramai bine să mor împușcat decât de foame, te chinui mai puțin. În plus, împrăștiasem mațe de șarpe într-un cerc de doi metrii. Adio triunfătorului, adio supraviețuitorului înnăscut, bună ratatule care urma să mori într-o grădină sălbatică Îmi meritam soarta, așa că nu puteam să mă plâng. Îmi omorâsem prietenii cei mai buni. În orice caz, știam că văzusem ceva la televizor despre apa în pădure, îmi amintesc că ar fi ușor de găsit într-un loc, de o formă în concret, dar nu-mi aminteam unde.

Pentru o vreme, nu am ținut cont cât timp, am stat acolo așezat pe jos, cu brațele rezemate de genunchi și cu capul aplecat, fără să mă gândesc la nimic, lăsându-mă purtat de timp. Resemnare, conformism, abandon, renunțarea la viață. Accidentul aerian cu moartea lui Alex, ciuruirea lui Juan, extazul situației cu șarpele și decepția ulterioară, oboseala, somnul... prea multe lucruri în douăzeci și patru de ore, prea multe sentimente intense. De ce a trebuit să fie atât de prost Juan și să încerce să fugă? De ce m-a lăsat singur? Măcar eram împreună și totul ar fi fost altfel; dar nu, a trebuit să încerce să fugă așa... așa de.... Vroiam să mă întorc acasă, să închid ochii și deschizându-i să mă aflu în patul meu; să fi fost totul un coșmar mai real decât de obicei, un vis urât ca oricare altul, o anecdotă pe care aș povesti-o într-o după-amiază la întâlnirea cu iubita și cu pritenii mei. Am început să plâng dar aproape că nici nu cădeau lacrimi din ochii mei.

Pierdut, descurajat, dezamăgit și slăbit de oboseală și somn. Nu știam ce să fac. Până la urmă, dintr-un simplu proces inconștient am îngropat cutia de suc pe care o aruncasem și m-am ridicat pentru a-mi continua drumul, acum cu un ritm mult mai liniștit, lăsându-mă purtat, aproape târându-mi piciorele. Am mers și m-am oprit în mod intermitent până s-a făcut ora opt seara. Opririle erau din ce în ce mai lungi, iar mersul din ce în ce mai scurt. Foloseam bățul cu care am prins șarpele pe post de cârjă pentru a mă sprijinii, reducând presiunea de pe genunchiul rănit, deși în acele momente nici nu mai simțeam picioarele. Mergeam fără niciun rost, nici măcar nu încercam să-mi plănuiesc direcția, până la urmă nici nu știam sigur cum și îmi era aproape indiferent. De ce a trebuit să-i conving să vină aici, de ce? Nu-mi răspundea nimeni niciodată, mereu îmi răspundeam eu însumi. Uite unde am sfârșit din cauza dorinței mele de a controla tot, de a decide tot. Juan, prostule, de ce te-ai apucat să fugi așa, împingându-te singur spre moarte? Era vina ta; eu nu am avut nimic de-a face. Vina ta. A ta.

Când nu am mai putut suporta, am mâncat una din conservele de gutui și am băut singura cutie de suc pe care o mai aveam, ascunzând toate resturile, inclusiv una din cele două pături pe care le aveam. Pentru ce îmi trebuiau două? Cu cât mai puțină greutate cu atât mai bine. În plus, îmi era foarte cald cu ele și când duceam rucsacul parcă îmi prăjeau spatele. Aveam tricoul mereu lipit de spate din cauza transpirației producându-mi o senzație incomodă. Începusem să simt și o senzație de amețeală, probabil datorată deshidratării cauzată de lipsa apei. Nu mă surprindea; se presupunea că sucurile ameliorau setea pentru un moment, dar nu hidratau prea mult. Efectul yoyo îi zicea un coleg de-al meu de la școală; din cauza zahărului zicea.

Se lăsa noaptea și nu aveam chef să mai dorm atât de incomod într-un copac așa că am căutat un loc puțin acoperit și cu pământul uscat; am fabricat o saltea din frunze și ramuri verzi, m-am ghemuit și m-am acoperit cât am putut cu mica pătură, am folosit rucsacul pe post de pernă și am adormit. Trecuse prima mea zi în pădure și deja eram saturat; mă dădusem bătut și îmi doream să ia sfârșit această situație în orice fel.

ZIUA 3

DESPRE CUM ÎNCEP AFECȚIUNILE MELE

Ceva mă ataca; simțeam cum mă înțepa pe tot corpul M-am ridicat dintr-o săritură și am început să țip. Mi-am privit mâinile și erau acoperite de furnici roși cu capul foarte mare. Aveam tot corpul acoperit de aceste furnici. Mă înțepau încontinuu, peste tot. Mi-am dat jos hainele, aproape că le-am jupuit de pe mine, și am început să mă scutur pe corp cu mâinile, să sar, să mă agit, să mă zvârcolesc ca și coada unei șopârle, țipând și gemând de durere. Unele îmi intrau în gură și trebuia să scuip mereu, pe aletele le simțeam în nas, în urechi, peste tot. Era ca și cum un stol întreg de albine s-ar fi hotărât să mă atace deodată. Puțin câte puțin am reușit să scap de furnici, dar mi-a luat în jur de zece minute până când mi-am dat seama că nu mai umbla niciuna pe corpul meu. Unde stătusem eu trecea un șir interminabil de furnici

. Aveam tot corpul plin de lovituri de la încercările de a scutura furnicile și eram plin de puncte și mai roșii din cauza înțepăturilor de la nenorocitele alea de furnici. Aveam o oribilă mâncărime pe tot corpul și nu știam de unde să încep să mă scarpin. Deși nu mai era niciuna pe mine, din când în când mi se părea că simt ceva mișcându-se și începeam din nou să mă agit.

Când am reușit să-mi domin cât de cât mânia și frustrarea, am apucat rucsacul și am scuturat toate furnicile de pe el, la fel și de pe pătură și de pe hainele pe care le împăștiasem pe jos. Mi-am pus doar papucii și restul le-am băgat în rucsac. Am luat niște pietre și ramuri și le-am aruncat către ordonatul șir de furnici în timp ce le înjuram. Am pierdut controlul pentru un moment, furia m-a invadat. Da, furnicile erau vinovate pentru tot; trebuia să le extermin pe toate. Din cauza lor am ajuns în situația asta stupidă și urmau să plătească pentru asta. Le-am călcat de nenumărate ori furios, frenetic, ca și posedat de o dorință de distrugere de neoprit. Unele mi se urcau pe picioare înțepându-mă din nou, dar nu mai simțeam nimic, durerea dispăruse pentru un moment. Un singuratic gând: să omor toate furnicile. Călcam, loveam tot ce era pe jos și striveam cu palmele pe cele care erau pe mine, zdrobindu-le pe picioare, pe mâini sau pe piept. Timp de câteva minute, ăsta era singurul meu război, singura mea lume: tropăituri, lovituri cu mâna, țipăte de furie, de frustrare acumulată în timp. Un Gulliver furios distrugând lumea Lilliputului. Apoi m-am îndepărtat câțiva pași, m-am prăbușit la pământ și am stat acolo abandonat de soartă, orb față de tot din jurul meu, ignorant cu orice altceva decât necunoscutul, golul interior. Până la urmă am reacționat. Pe timpul nopții, mi se păruse că auzeam murmurul unui curs de apă de aprope, așa că m-am dus să-l caut, gol, neatent, tremurând, cu mâncărimi pe tot corpul, cu cârja în mână și rucsacul pe umăr. În spatele meu o cantitate vastă de furnici strivite și multe altele agitându-se în jur în dansul lor tipic de o nebunie dezorganizată.

Într-adevăr, auzul nu mă înșelase. Un râu de vreo cinci metrii lățime își făcea drum prin pădurea din fața mea. Primul impuls a fost să mă descalț și să mă arunc în apă, dar mi-am amintit ceva despre lipitori și mai întâi am examinat apa de la mal cu mare grijă, prudența câștigând pentru un moment în fața disperării. Mă înfiora ideea că una s-ar fi putut lipi de corpul meu, agățată, bându-mi sângele. Când am atins apa cu mâna am observat că era atât de rece încât nu aș fi putut să o suport. Nu văzusem nimic, doar câțiva mici și frumoși pești colorați, unii mai colorați ca alții, care erau prea mici pentru a servi de mâncare și prea frumoși pentru a-i omorî. Aveau corpul lunguieț și turtit, coada împărțită în trei iar partea din mijloc asemănătoare cu penele păsărilor, ochii erau mari în proporție cu capul, erau de culoarea albastru curcubeu, dar când razele soarelui se reflectau pe corpul lor o varietate incredibilă de albastru și violet se amesteca printre solzi

. Am cătuat ceva asemănător pirahniei sau vreun crocodil dar nu am găsit nimic. Așa că m-am decis să fac o baie după ce am băut puțină apă.

Am intrat puțin în apă, inspecționând cu cârja duritatea solului, cu papucii în picioare, pentru că-mi era frică să nu mă înțep sau să mă muște vreo gânganie. La început am simțit fiori din cauza diferenței de temperatură din apă și de afară, dar m-am obișnuit repede. În jurul meu zburau câteva libelule foarte viu colorate, cu formele lor lunguiețe și zborul lor rapid și precis; erau și multe alte insecte zburătoare dar și altele alergând de colo colo pe suprafața apei ca și când ar fi fost un patinoar.

Când mi-a ajuns apa la genunchi m-am oprit și m-am udat cu mâinile pe tot corpul. Efectul răcoritor al apei pe infinitele înțepăutri ale furnicilor, pe nenumăratele zgârieturi și pe genunchiul inflamat mi-a produs o senzație de ușurare de nedescris. Faptul că am putut să stau o perioadă în apă, uitând de tot, bucurându-mă de fiecare secundă, m-a adus într-o stare de relaxare profundă. Am închis ochii și mi-am cufundat capul în apă, ținundu-mi respirația cât am putut de mult. Am simțit cum răcoarea îmi învăluia pielea, înconjurând-o și mângâind-o ușor. Pentru câteva secunde, toate probleme și îngrijorările dispăruse. Am și băut înghițituri mari de apă, până m-am simțit complet sătul. Când am ieșit din apă, eram decis să supraviețuiesc cu orice preț; dorința de a trăi prinsese forță, starea mea de spirit era dispusă să lupte.

Am auzit un zgomot într-un copac din apropiere și m-am ascuns repede în desiș. M-au găsit, gol și nepregătit. Urmau să mă omoare sigur, să mă ucidă fără milă, să mă sacrifice ca pe un josnic animal. Nu vroiam să mor, nu aș fi putut să-i derutez?, nu meritam puțină liniște?, nu suferisem destul cu furnicile? M-au chinuit încă o dată imaginile cu Juan împușcat de rebeli, corpul lipsit de viață al lui Alex așezat pe scaun în avion după accident cu sânge pe frunte. M-am imaginat sângerând din cauza găurilor produse de împușcăturile rebelilor, căzut la pământ la baza unui copac mare, ei râzând și eu în agonie. Durerea... Am căutat cu privirea printre frunzele copacilor și până la urmă am descoperit de unde venea zgomotul: o maimuță de vreo cincizeci de centimetrii înălțime, cu coada la fel de lungă, fața albăstruie, pe ambele părți între ochi și ureche o dungă de păr închis la culoare, o dungă transversală deschisă la culoare pe ochi, mare parte a corpului maro gălbui și gâtul, pieptul și abdomenul albe

. Poate nu era dat să mor în acea zi. Puțin câte puțin au apărut mai multe și s-au adunat cinci, sărind din creangă în creangă și scoțând țipete ascuțite. Probabil se jucau sau ceva de genul, se cățărau pe o creangă și o fluturau cu energie în timp ce țipau. Poate erau în perioada împerechierii, nu știam, dar spectacolul era grandios. Inima-mi a început puțin câte puțin să bată normal. Ultimul lucru care l-am văzut a fost pe una din maimuțe luând ceva de pe jos care din depărtare mi se părea o scolopendră și mâncând-o.

Pe celălalt țărm al râului a apărut altă maimuță cu o formă asemănătoare dar cu alte culori. Aceasta avea fața neagră, perciuni și barbă albă care se extindea pe piept și o parte din brațe. Culoarea ei era mai negricioasă și avea o pată triunghiulară roșie spre portocaliu pe spinare. Era mai mare decât celălalte și mult mai robustă

. A băut puțină apă ajutându-se cu mâinile și a dispărut. Am stat puțin privind cum se jucau și săreau. Era o experiență unică pe care nu credeam că aș putea să o trăiesc vreodată. Mi-am amintit din nou de cei doi prieteni ai mei morți și de cât s-ar bucura să vadă și ei asta, mai ales veselul Alex, mereu curios în toate privințele. Acum cu cine urma să vorbesc despre momentele acestea, cu cine urma să le împart? Nu era nimeni care să le trăiască alături de mine, care să le înțeleagă. Nu!, nu trebuia să mă gândesc la așa ceva, nu mă ajuta să merg mai departe și acum trebuia să adun cât mai multă energie posibilă pentru a supraviețui. Singurul meu objectiv era să ies din pădurea asta nenorocită. Să scap din infernul ăsta verde.

Mi-am dat papucii jos, i-am stors puțin de apă și i-am agățat de vârful unor ramuri pentru a se usca. După care am luat sticla de apă și am căutat un loc unde apa curgea mai rapid pentru a o umple. Citisem undeva că era mai rău să o folosești pe cea dintr-un loc cu apă stătătoare pentru că era mai probabil să nu fie curată sau să aibă vreun gândac. Bineînțeles, puteam să-mi fi amintit înainte să beau. Continua să mă mănânce tot corpul, deși mai puțin decât înainte. Simțeam junghiuri în coapsă și, când m-am uitat să văd dacă am vreo lovitură, am văzut o lipitoare lipită de piciorul meu pentru a-mi bea sângele. Era ca un fel de melc, poate mai subțire. La început m-am speriat, apoi am reacționat și m-am gândit cum să o îndepărtez. Dacă îmi aduceam aminte bine, lipitorile se dădeau jos arzându-le. Am scos bricheta și i-am dat cu flacăra până s-a ghemuit. Am profitat de moment și am dezlipit-o cu briceagul. În locul ei aveam acum o pată roșie, o picătură de sânge se scurgea pe margine. Am ars vârful briceagului cu bricheta și mi-am cauterizat cu grijă rana. Habar nu aveam dacă lipitorile puteau să infecteze rana pe care o făceau sau nu și preferam să nu mă risc. M-a durut atât de tare încât a trebuit să fac mari eforturi pentru a nu țipa din toate puterile. Mi-am examinat tot corpul în căutarea alteia, dar aceea era singura. Acum aveam pe picior gravată la foc forma vârfului de la briceag. Urma să mi se formeze o bășică urâtă. Poate nu ar fi trebuit să fac așa o prostie.

Lenea a pus stăpânire pe corpul meu și m-am decis să-mi iau dimineața liberă. Atâtea emoții una după alta oboseau; eram distrus și îmi simțeam corpul foarte greu. Am căutat un loc cu umbră și, când m-am uscat, m-am îmbrăcat și tricoul din rucsac pe care îl cumpărasem ca amintire din Namibia, l-am folosit pentru a-mi acoperi capul și fața, ca să evit multitudinea de insecte enervante care acopereau țărmul. Înainte să mă întind, am observat un arbust aproape de mine. Văzusem mulți ca acesta, cu fructe frumoase de culoarea carminului, cu mici semințe albăstrui

. Oare aș putea să mănânc așa ceva? Am strivit câteva furnici confuze pe care nu reușisem să le scutur de pe haine. Am închis ochii și m-am lăsat purtat de o stare de somnolență, oboseală, iar căldura și umiditatea se așterneau cu greutate asupra mușchilor și voinței.

O împușcătură, după care o rafală a unei arme automatice, mai multe împușcături. M-am ridicat dintr-o săritură. Se auzeau pe celălalt țărm al râului, deși din depărtare. Acum chiar că nu era imaginația mea, urmau să mă găsească în orice moment. Brusc am conștientizat din nou că situția în care mă aflam nu-mi permitea să mă relaxez; a nu avea toate simțurile într-o alertă permanentă însemna o pieire sigură.

Am strâns repede toate lucrurile, am băgat tricoul în rucsac, mi-am pus șosetele și papucii și am luat bățul. Mai erau încă ude, dar în acel moment nu aveam timp să observ acele detalii. Am decis că cel mai bun drum pentru a ajunge undeva era să continui pe albia râului, dar totuși mi se părea foarte periculos să merg pe marginea râului, așa că am intrat în pădure din nou pentru a încerca să trec neobservat printre frunziș și să merg patru sau cinci metrii în paralel cu râul. Era o lume închisă în care, privind în orice direcție, nu găseai altceva decât un zid verde fără de nepătruns și fără ieșire. Vedeam cel mult trei sau patru metrii în fața mea. Curând am lăsat râul în urmă și, din nou, eram pe un drum spre nicăieri.

Am mers într-un ritm câteodată mai repede și altădată mai încet toată după-amiaza cu puține momente de odihnă. Doar cele necesare pentru a-mi recăpăta respirația și a încerca să ascult dacă se mai aud din nou împușcături. A trebuit să suport sunetul permanent al pașilor mei asemănător cu cel produs când calci într-o baltă și sporadici cârcei la gamba piciorului. Frunzișului se îndesa din când în când, cufundând în umbră unele locuri. Erau țânțari pe peste tot care mă hărțuiau într-o luptă fără sfârșit. Câteodată îmi aminteau de avioanele kamikaze japoneze din Al Doilea Război Mondial, care se aruncau asupra țintei fără să le pese de propriile vieți. Țânțari erau la fel; se aruncau asupra corpului meu încontinuu fără să-i intereseze prăbușirile provocate de loviturile mâinilor folosite pe post de apărare aeriană. Unii erau atât de mari încât păreau mai degrabă bombardieri uriași decât avioane de vânătoare. Simpla lor prezență producea teamă inamicului. Când vedeam că se apropie mă încordam imediat, pregătit să-i evit. Mereu era unul căruia îi era foame și aveam nenumărate înțepături pe brațe și pe picioare, în locurile în care hainele nu îmi acopereau corpul. Câteva erau chiar peste înțepătruile produse de furnici când m-am trezit. Era o luptă pierdută înainte să înceapă, o luptă banală, zadarnică, inutilă, pentru că ei nu se sfârșeau și eu eram din ce în ce mai obosit. Mă deranjau atât de tare încât am decis să-mi acopăr părțile descoperite cu pământ umed, formând o barieră de nepătruns pentru ei. Acea idee fugară m-a salvat. Era incomod să mă mișc, mai ales când se usca, dar mai rele erau atacurile continue. Datorită acestui truc am putut uita pentru o vreme de insectele implacabile și, chiar dacă nu am ieșit victorios, am câștigat un moment de răgaz. În plus, am obținut surprinzătorul efect de a nu mai avea mâncărimi în locurile pe unde trecuseră furnicile. În sfârșit puțin noroc.

Nu încetam să observ totul în jurul meu, aveam permanenta impresie că cineva mă urmărește, că eram din ce în ce mai încolțit într-o pădure fără limite. Mi se părea că aud chiar pași și voci în spatele meu sau că văd fețe trecătoare de gherile privindu-mă cu ferocitate de printre copaci, supravegându-mă în mod constant. Adevărul este că nu am reușit să văd pe niciunul clar, nu am putut vedea nici măcar o urmă a prezenței lor prin zonă. Aveam impresia că arborii se îndoiau asupra mea, capturându-mă din ce în ce mai mult într-o celulă de lemn viu. Nu știam dacă o luasem razna sau ce se întâmpla, dar trebuia să reușesc să mă calmez pentru a putea supraviețui în această pădure necunoscută și mortală.

În această dementă rătăcire, am dat peste un spectacol înfricoșător. Ceea ce părea o familie de primate, de mărimea unui cimpanzeu sau asemănător, zăceau într-o poiană fără mâini, labe și fără capete în mijlocul unei băltoace de sânge uscat și înconjurate de o mulțime de muște și tot tipul de insecte și animale necrofage. Duhoarea care venea de la ele era insuportabilă și nu am putut să evit voma care urcase imediat pe gât. Am prins curaj și m-am uitat din nou. Două păreau adulte și una mai mică. Nu părea să fie niciun pui printre ele, nu știam dacă nu este niciunul pentru că l-au capturat, pentru că nu aveau pui sau pentru că l-au luat pentru al vinde pe piața neagră. Știam că anumite părți ale animalelor se vindeau foarte bine pe post de afrodisiace în țările asiatice: coarne de rinocer, oase de tigru și lucruri de genul ăsta. Poate era vorba de așa ceva. Am decis să mă îndepărtez cât mai repede posibil de acel loc blestemat. Această descoperire nu numai că a demonstrat din nou cruzimea umană, dar m-a și făcut să-mi dau seama că umblam prin zone frecventate de braconieri, mai mult ca sigur puțin prietenoși cu străinii.

Eram prea afectat de tot ce se întâmpla. La un moment dat am simțit un puternic cârcel la gamba piciorului drept care m-a făcut să mă opresc ca să-l întind în timp ce strângeam cu forță din dinți din cauza durerii și mă zvârcoleam pe jos. A trebuit să stau jos o lungă perioadă de timp înainte să mă pot mișca din nou și m-a deranjat încontinuu tot restul zilei. De multe ori am crezut că se întorcea cârcelul și a trebuit să mă opresc ca să-mi întind piciorul. La începutul serii eram complet epuizat și nu avansasem prea mult datorită ritmului lent cu care eram obligat să merg. Mai presus de toate picioarele erau epuizate de atâta mers, genunchiul și gamba mă dureau și aveam labele picioarelor ca și adormite. Privind dintr-un punct de vedere pozitiv, dacă scăpam de situația asta aș fi scăpat de începutul de burtă care se ivea din cauza berii. Tot era ceva. Nu puteam să-mi pierd simțul umorului, m-ar fi putut salva. Era singurul lucru pe care îl mai aveam, simțul umorului și pofta de viață. Elena, aș face orice pentru o îmbrățișare a ta, pentru zâmbetul tău! Sau pentru o farfurie din mâncarea aceea delicioasă pe care o preparai!

M-am așezat pe un trunchi căzut și am mâncat toate gutuile pe care le mai aveam și am băut o înghișitură mare de apă. Mai aveam doar vreun sfert din sticlă și nimic de mâncare. A treia noapte urma să o petrec iar într-un copac; după experiența cu furnicile nu credeam că aș fi putut dormi, având în vedere că furnicile sunt și pe jos și în copaci, dar nu aveam deloc chef să mă prindă dormind ticăloșii cu arme. Ca și în prima noapte, am căutat un copac potrivit și, când l-am găsit, am urcat pe ramura aleasă ajutat de o liană. Când am atins liana mi-am retras repede mâna deoarece am simțit o înțepătură acută. Liana avea spini. Mi-am frecat palma rănită și am căutat alt copac în care să mă urc. Când l-am găsit, m-am cățărat cu grijă și m-am pregătit să petrec încă o noapte în acel Infern. Mi-am dat jos papucii și șosetele și m-am rugat să se usuce până dimineață, chiar dacă nu prea credeam că o să fie așa pentru că aerul era aproape mereu umed. Aveam labele picioarelor încrețite și de culoarea verde-maroniu deschis. Mi le-am uscat cum am putut, dar senzația de neplăcere a persistat oricum. Am încercat să mă încălzesc, dar nu am putut sub nicio formă, nici măcar cu pătura sau frecționându-mi corpul. Mă deranjau fără încetare înțepăturile țânțarilor și ale furnicilor, dar nu puteam să fac nimic. Singurul moment în care acele senzații neplăcute se calmau era când îmi puneam noroi umed pe tot corpul pentru a evita înțepăturile: în acel moment mâncărimea constantă se schimba într-o senzație liniștitoare pe care nu aș ști cum să o descriu. Simțeam o durere constantă în picioare și în spate. Aveam brațul drept adormit din cauza epuizării după o zi întregă de lovituri cu bățul.

Eram atât de epuizat încât am adormit imediat. Ultimul meu gând a fost speranța că de dimineață o să găsesc un mic dejun cu o ceașcă mare de lapte cu miere și câteva felii de pâine prăjită cu mult unt și marmeladă de căpșuni sau de mure.