Sub Soarele De Vară

скачать книгу бесплатно

Sub Soarele De Vară
Manu Bodin

Franck o întâlnește pe Svetlana pe culoarele metroului parizian. Și unul și celălalt ignoră încă faptul că relația lor e punctul de plecare al unei iubiri dificile. Printre dorințe și ezitări suferința va fi inevitabilă. De la pasiunea dragostei până la respingerea celui iubit, această poveste ne spune despre evoluția afecțiunii dintre o femeie tânără care n-a trăit suficient și un bărbat cu zece ani mai în vârstă. Când unul caută dragostea și echilibrul, celălalt își pune întrebări și se pierde pe drum. Teamă, îndoială și frică se succed până la a reprima afecțiunea care îi legase. Iluzia, tentația și gelozia vor da lovitura de grație. Între hazard și aventură, căutarea fericirii e o dezordine amuzantă pe care trebuie să o trăim. Sub soarele de vară e al doilea roman al lui Emmanuel Bodin. Povestea reia personajele din romanul său precedent, Totul rămâne de făcut, și se înscrie în timp ca un prolog: prima întâlnire de dragoste a celor doi protagoniști.

Manu Bodin

Sub soarele de vara

roman

Dragostea e atât de irațională. Poate să apară de nicăieri și să te lovească brusc. Mâine, cine știe?

Haruki Murakami

1  Capitol 1 (#u3e7c501b-de73-51f5-8134-f3df2223b65f)

2  Capitol 2 (#u6ea3456b-4112-5088-94b8-b67f7e5a93e4)

3  Capitol 3 (#ufbf09bbf-92fd-55f8-8a94-34f9f38c768e)

4  Capitol 4 (#u7b15a485-1640-5951-892e-159daaeca9f2)

5  Capitol 5 (#u6734e723-e0a0-5570-9d60-fd1a1771a6ef)

6  Capitol 6 (#uf6a0593b-bcfa-5609-be7d-6cb29a075c7e)

7  Capitol 7 (#u450accdc-2e72-5a54-85f9-15967c7c5124)

8  Mulțumiri (#u9703720c-af9a-57bc-9ce0-476ae6a215d0)

9  Copyright (#u8c7b6c46-1ed2-51ae-9ba8-5bfac6772d6b)

1.

În acea dimineață, în acel moment banal în care un simplu La revedere i se părea un Adio, fatidic, el crezuse că era pentru ultima dată când o îmbrățișa, pentru ultima dată când o ținea de mână, pentru ultima dată când o conducea înapoi acasă. Înainte să dispară în spatele grilajului de fier, ea îi făcuse ușor cu mâna un semn de sărutare îndreptat spre el. Surprins, el îi răspunsese cu aceeași eleganță, grăbit, ca doi amanți care nu pot suporta ideea de a fi despărțiți deloc, nici măcar o clipă de-a lungul zilei. Ochii i se umezeau, conștient de un lucru dramatic: această femeie, pe care o iubea, avea să se despartă de el. Presupunea că nu avea să o mai revadă niciodată. Oare ea îi văzuse tristețea? Prefera să-și imagineze contrariul. Dar oare din ce cauză credea ea că era el brusc prost dispus? Între ei, nimic nu fusese spus despre despărțire. Doar că el o simțea plutind în aer, ca aroma unei otrăvi puternice, împotriva căreia nu putea să lupte. Rămânând tăcut, el spera să se înșele. Oricum ar fi fost, zarurile i se păreau deja aruncate.

Cu capul plecat, mergând încet, el traversase șoseaua, se îndepărtase de clădire, gândindu-se ca va trebui să uite acest cartier. Se întorcea la studioul lui jalnic. Acolo, îl aștepta nefericirea hrănită de singurătate, doar cu alte lacrimi drept singură companie.

Cu ea, se obișnuise cu o parteneră delicată și sinceră, care îi trimitea des vești, fără să-l sufoce supraveghindu-i fiecare mișcare. Și el o lăsa să respire în voie, fără să caute să o deranjeze în timpul ei liber. De pe o zi pe alta, un cântec diferit părea că-l înlocuiește pe cel vechi, iar el se scufunda într-un abis de sentimente. Resimțise o durere vie, ca și cum într-o fantasmagorie, sentimentele i-ar fi fost smulse cu brutalitate.

Absența și lipsa ei duraseră aproape două săptămâni. Încercase să dea de ea de mai multe ori. Degeaba. SMS-uri, apeluri telefonice, sau chiar e-mailuri, nici una din încercări nu găsise ecou. Nici un răspuns, nici un mesaj, doar ignorare. Nu înțelegea, se întreba ce anume s-ar fi putut întâmpla să provoace fuga frumoasei lui, cu atât mai mult cu cât plănuiseră să plece împreună la Veneția în week-endul care se apropia.

Și totuși, povestea lor începuse bine. Romanța primelor săptămâni nu părea să-i conducă spre despărțire. O singură dată fatidică era cunoscută de amândoi, de la începutul relației.

Întâlnirea lor a avut loc în metroul parizian, culoare aglomerate, oameni grăbiți. În mijlocul acestui furnicar, o femeie tânără, pierdută, se uita în toate direcțiile. În gară erau lucrări de modernizare. Panourile care indicau direcțiile lipseau. Doar obișnuiții locului știau drumul, ca niște roboți în sinergie, perfect programați.

Și el era la fel de necăjit ca ea. Nu își mai găsea drumul. Deși el era un obișnuit al locului, familiar cu aceste tuneluri lungi. Cum n-avea mașină, nici două roți, și găsind ca autobuzele sunt prea aglomerate si e prea greu să te orientezi, se obișnuise să folosească aceste tuneluri de cârtițe pentru deplasările departe de casă. Când era frumos afară și trebuia să se ducă într-un loc nu prea departe de casă, nu ezita să meargă pe jos, pentru motivul evident al costului ridicat al biletului. Mai erau si scuterele Velib, răspândite mai peste tot în Paris, dar și aici, tipul de abonament propus nu-l convinsese. Încercase deja să extragă mașinăria, dar aceasta se încăpățânase să rămână atașată de suportul fix. Cu toate acestea, găsea conceptul destul de interesant, mai puțin aspectul randamentului capitalist care diminua din beneficiile inițiativei ecologiste. Constata cu disperare, în mod conflictual, că o decizie politică, care are un avantaj pentru cetățeni, de îndată ce e pusă în aplicare de către structuri private cu dinții lungi, nu oferă ca înlocuitor decât o constatare amară a sistemului nostru economic, pe care un simplu acord tacit de neputință ne obligă să-l acceptăm aproape în genunchi.

Femeia tânără pe care o vedea întorcându-se spre el îndrăznise să se apropie pentru a-l întreba dacă și el căuta linia 14. Așa era. Trebuia să meargă pe această linie până la gara Saint-Lazare și apoi să ia un tren care ducea spre periferie. Avea întâlnire cu Stephanie, o amică pictoriță. Ea, dimpotrivă, mergea spre Bercy, în cealaltă direcție. Lui i se părea că e exact pe gustul lui, fizic. Nu se exprima într-o franceză perfectă. Accentul ei îi trăda originea într-o țară din Est. Îl informase că se numește Svetlana și că e din Rusia. În schimb, el își dezvăluise prenumele, Franck, fără să încerce să o impresioneze oferindu-i alte informații despre persoana lui sau să o necăjească punându-i întrebări intruzive.

Svetlanei i-a plăcut dintotdeauna ca prietenii să o strige Sveta. Era în Paris de trei săptămâni, lucra aici. În același timp, profita de perioadele de concediu, pentru a vizita alte orașe europene. Vindea genți într-un magazin din Galeries Lafayette. Nu o interesa deloc să lucreze într-un butic. Dimpotrivă, se plictisea teribil. Dar era singurul mijloc pe care-l găsise pentru a-și îndeplini visul de a călători în Franța. În acest fel, reușise să obțină o viză temporară de trei luni. În acea zi, mergea la una din colegele ei, de origine ucraineană, venită și ea în Franța din același motiv. Amândouă își făcuseră planul să se plimbe prin oraș. Voiau să facă și shopping.

Svetlana îi sugerase lui Franck să aleagă el direcția de urmat. Îi mărturisise că semnul ei astrologic o influența în viața de zi cu zi și nu întotdeauna spre binele ei. Balanță: imaginea tuturor instabilităților! Ea se hotăra deseori cu mare greutate, mai ales în momentele importante. Un Da de dimineață se putea transforma seara într-un Nu. Îi dezvăluise detaliile personalității ei fără să-și facă prea multe griji dacă era o atitudine la locul ei sau dacă aceste detalii ar fi trebuit împărtășite sau nu unui străin. Era spontană, naturală, se simțise în largul ei în prezența acestui bărbat. Simțise pe de-a întregul o aură pozitivă și un sentiment de încredere atunci când îl remarcase pe acest băiat pierdut, la fel de pierdut ca și ea.

Fără vreo intenție anume, Franck luase poziția masculului care ia inițiativa. Traseul ales s-a dovedit a fi bun pentru Svetlana. Ea îi mulțumise și se pregătea să plece. Ascunzându-și timiditatea la polul opus al temperamentului său, Franck a întrebat-o dacă i-ar face plăcere să descopere Parisul în compania lui, într-una din zilele următoare, ca și cum ar fi beneficiat de un soi de ghid privat. Surprinsă, ezitând, ea se uitase atentă la el, întrebându-se ce intenții avea acest băiat. Era oare un bărbat serios sau un aventurier? Un profitor, poate?

Odată trecute cele câteva secunde de uimire, Svetlana îi aruncase un zâmbet larg, după care consimțise, răspunzându-i cu candoare, cu o replică uzuală: De ce nu?... Apoi își dăduseră numerele de telefon. Urmaseră politețurile obișnuite. Își uraseră reciproc o zi bună, își spuseseră La revedere, cu o strângere stângace de mână.

Franck plecase, tot numai un zâmbet, ca un imbecil lovit de hazard, subiectul privirilor curioase ale celorlalți. Pe drum, Franck nu se putuse abține să nu se gândească la această figură jovială pe care tocmai o întâlnise. O figură blândă, strălucitoare, plină de grație și de tandrețe. Se întrebase dacă o va revedea vreodată pe această fată. Ce șanse avea ca ea să accepte să se plimbe în compania lui? Foarte puține, după părerea lui. Pentru a se debarasa de o persoană care devine sufocantă e cel mai ușor să mergi in sensul ei și să-i oferi o minciună ca un cadou liberator, cum ar fi un număr de telefon fals care ar fi evocat o dovadă de bunăvoință. Ar fi trebuit oare să încerce să o sune imediat?

Franck își făcea prea multe gânduri. Își dăruise deja devotamentul acestei femei, în mod inconștient. Era celibatar de mai multe luni, fără să reușească să o uite pe cea dinainte. Și totuși, acest căpșor blond cu ochi albaștri strălucitori tocmai reușise să-l tulbure într-o clipită, cu un zâmbet. Era oare dorința de a trece la altceva? O dragoste la prima vedere, neașteptată? Tot drumul, își tot aducea aminte de această față delicată, apărută de nicăieri, ca un noroc neașteptat, un cadou al vieții, o partidă de poker în care primele cărți se arătau a fi pozitive. Și totuși... ce îi rezerva soarta? Viitorul oferă multe surprize, fără nici o predicție posibilă. Se nășteau dorințe. Poate că un apel inocent ar fi putut să-i schimbe cu totul peisajul lui cotidian. O răsturnare de situație care i-ar aduce oxigen în viață și ar șterge amintirea persoanei pe care știuse să o iubească înainte. Oare era atât de ușor să schimbi tot și să uiți o ființă pe care ai purtat-o în suflet și la care încă te mai gândești? Fără îndoială... Cu toate acestea, va rămâne mereu ceva, de neșters.

Ajuns la amica lui, Stephanie, Franck nu putuse și nici nu voise să se abțină să nu-i povestească despre această întâlnire întâmplătoare. Acele clipe, doar câteva minte, îi stăpâneau mintea. Pericolul dădea târcoale, alături de speranțe, deoarece dintr-o discuție atât de scurtă nu se putea vedea nici o urmare sigură. Această femeie tânără îl orbise din prima clipă. Stephanie era la curent cu decepțiile anterioare ale amicului ei. Ea părea fericită pentru el și îi dorea să aibă o poveste frumoasă, dacă ar fi fost să o revadă. De aceea, l-a sfătuit să nu-i acorde prea mare importanță înainte de a se întâmpla ceva concret.

Franck o cunoscuse pe Stephanie printr-un chat pe internet, cu mulți ani înainte. Deși la început fusese o anumită atracție între ei, preferaseră totuși să păstreze distanța. Așa a apărut prietenia lor.

Nu prea înaltă, brunetă, Stephanie era opusul Svetlanei. Avea un farmec incontestabil, care reține fără probleme un bărbat, mai ales dacă acesta e celibatar, așa cum era Franck atunci când s-au cunoscut. Pe de o parte, inteligența acestei femei îl impresionase pe Franck. Pe de altă parte, fuma mult prea mult. Mirosul de tabac stătut și uscat, și mai neplăcut când e permanent, reprezentase un obstacol. În primele săptămâni, dorința se transformase într-un fel de camaraderie. Le plăcea să-și petreacă timpul împreună, să discute despre gusturile comune, în cinema, artă și literatură. Ocazii să facă sex se prezentaseră de mai multe ori, în seri ca si cea de acum, doar că Franck rămăsese la locul lui, circumspect. Chiar dacă Stephanie nu o spusese niciodată clar, comportamentul ei tandru față de el și felul provocator în care se îmbrăca nu erau decât o invitație la sex.

Pentru ca o prietenie să se poată înfiripa între un bărbat și o femeie nu trebuie niciodată, dar niciodată, să existe sex între cei doi. Uneori, chiar mai des decât credem, există o tulburare, ceva nespus, o adevărată dorință de a poseda, deși știm că nici unul dintre noi nu dorește un viitor sentimental cu celălalt. Dacă reușeau să treacă de bariera imaginației, în cel mai bun caz ceea ce li se prezenta nu putea să evolueze decât spre o relație de sex friends. În cel mai bun caz, aceasta s-ar fi prelungit câteva luni, suficient timp pentru ca unul din ei să fie fermecat de altă persoană, care ar i-ar fi fost mai potrivită și a cărei întâlnire ar fi evoluat spre o relație de dragoste. În cel mai rău caz, ar fi fost o aventură scurtă de o noapte, în urma unei seri cu prea multă băutură. Două poziții care ofereau aceeași finalitate: un eșec care ar fi ruinat orice efort de construire a unei prietenii. Odată actul consumat, nu ar mai fi rămas nici urmă de speranță pentru a dezvolta acest tip de simpatie. Amândoi ar fi pierdut. Deseori, hotărârea de a se uni sau nu se ia în primele zile sau în primele două săptămâni după întâlnire, E vorba despre un interval de timp misterios, deoarece e impregnat de o atmosferă specială, plină de așteptări, de iluzii, de dorințe, de îndoieli. Deseori, ne spunem: Ea e... E această persoană!. Apoi apare himera, specimenul prețios dispar e pentru totdeauna. Dacă nu s-ar fi întâmplat nimic, de la bun început, ar fi putut să ia naștere prietenia, atât de frumoasă și de specială.

Foarte rar, se întâmplă invers. După o perioadă de mare prietenie, singuri de ceva vreme și în aceeași perioadă, cei doi prieteni simt nevoia unei perechi. Ei se apreciază atât de mult încât sfârșesc prin a consuma o dulce intimitate. O greșeală care va ruina poate ani buni de minunată înțelegere, din cauza unui simplu coit.

E straniu, dar când o femeie rupe relația cu un bărbat, deseori ea declară că dorește ca ei să rămână prieteni... Ca bărbat, cum să devii prieten cu o fată pe care un băiat a iubit-o în mod sincer și pe care o dorește în continuare? Prietenia masculin-feminin pare neverosimilă dacă ei și-au împărtășit sentimente pure. E chiar o idee urâtă, oribilă! E o retrogradare. În calitate de prieten, care i-a fost atât de apropiat, lui i se cere pe viitor să stea la distanță și să observe, fără discernământ, Și mai rău, există chiar posibilitatea, pe care el și-o imaginează deja, să-l întâlnească pe acest viitor tovarăș, pe care și-l imaginează posedând-o sexual zi și noapte pe cea pe care o iubea. Ce odios! Numai gândul la așa ceva dă dureri de inimă. Fără îndoială, prietenia pare de neconceput si improbabilă după o relație de dragoste sinceră. Poate după mulți ani... Oricum, ar trebui iertate gesturile care au dus la despărțire.

Stephanie îi arăta lui Franck ultimele ei creații pe pânză. Stilul ei tindea către suprarealism și nu putea fi descris fără oarecare dificultate, într-atât de haotic se amestecau figurile umane, deseori deformate. Cu totul, era un stil foarte original. Cu toate acestea, nu reușise să-și expună tablourile, până în prezent. Franck nu avea nici o îndoială, va veni și ceasul de glorie al prietenei sale. Talentul sărea în ochi. Ea nu se baza numai pe artă pentru a-și câștiga traiul, lucra și într-un birou pentru o firmă care vindea mânere pentru frigidere. Gestiona relațiile comerciale cu întreprinderile cliente, direct prin telefon. Se plictisea de moarte. Totuși, profita pentru a flirta cu câte un cumpărător potențial, care devenea amant pentru o seară. Acest loc de muncă era pentru ea un mijloc de a face față costului vieții, cu fiecare an mai ridicat, pe care îl impun funcționarea și degradarea societății actuale, pe care conducători succesivi, de teamă să nu-și piardă avantajele, nefiind preocupați decât de propriile interese, se încăpățânează să le perpetueze, în timp ce populația – cetățenii- se regăsesc striviți și disprețuiți sub jugul noilor legi indigeste.

După o porție generoasă de paste și descoperirea filmului In the loop care dezvăluie decăderea guvernelor noastre rușinoase, Franck s-a întors acasă. În tren, s-a gândit din nou la Svetlana. Ezitase dacă să o sune sau nu, fie și numai ca să se convingă dacă numărul era valabil sau nu. Începuse de altfel să compună un mesaj sms, mai ușor de redactat decât să dea un telefon, n-ar fi știut dinainte despre ce ar fi putut sa vorbească împreună. Se abținuse să-l trimită, se gândise mai bine. Îi fusese teamă ca acest mesaj, în care ar fi întrebat-o ce mai face să nu fie prea grăbit și nu cumva la citirea lui tânăra femeie să nu aibă decât o dorință să se depărteze de acest bărbat care nu era decât un necunoscut și care, curios, se interesa despre cum își petrecuse ea ziua.

A doua zi dimineață, la șapte, Franck fusese smuls din somn de vibrația telefonului. Detesta când somnul îi era întrerupt in felul acesta. Soluția ar fi fost să închidă complet telefonul, dar acesta îi servea de alarmă. Din principiu, se trezea în jur de ora nouă. Deși nu-l aștepta nici un program în mod special, profita de timp, se uita la filme, citea, bea bere cu prietenii, schimbând noutăți cu ei. Rămânea deseori acasă pentru a căuta pe Internet și a reflecta la un viitor fotoreportaj pe care ar fi putut să-l realizeze. Din când în când, consulta ofertele de muncă. Această căutare îl aducea într-o stare aproape de depresie. Aceleași anunțuri reveneau fără încetare. Cu toate acestea, când le scria societăților, acestea considerau inutil să-l recontacteze. În afară de a face pozele lui Moș Crăciun, de a face pe fotograful de școală sau la nunți, nu găsise nimic în domeniul lui. Franck exercitase deja aceste meserii pe care le găsea de o plictiseală și un automatism... Nu era cucerit de nici un sentiment artistic. Nimic care să-i convină pe o perioadă mai lungă de timp.

Când pleca să facă reportaje, sărăcia și mizeria îl inspirau. La Paris, acestea se dovedeau a fi atât de numeroase și de oribile! Nu-l interesa să facă clișee pentru cărți poștale. Fiecare cu universul lui creativ.

Franck se frecase la ochi. Pe ecranul telefonului apăruse un sms de la Svetlana. Surpriza l-a făcut să sară din pat. În mesaj, Svetlana îi spunea că ar fi liberă duminica viitoare. Ar fi apreciat un ghid care i-ar fi arătat un cartier frumos din Paris. Încheiase mesajul cu un smiley inocent care zâmbea. Uimit că a primit acest mesaj, Franck se simți deodată inundat de o bucurie profundă. Nu mai era nevoie să-și tortureze spiritul dacă trebuia sau nu să ia legătura cu ea, își asumase ea prima această sarcină. Acest demers însemna mult pentru el. Această femeie părea sinceră și dorea să-l revadă, să se plimbe cu el și să-l cunoască. Oare voia și altceva? Aici, Franck avansa puțin cam repede. Această încântare avea să-l facă să fie bucuros în toate cele trei zile care mai rămâneau până la întâlnire. Tulburările psihologice legate de amintirea fostei lui iubiri se îndepărtau deja. Franck se simțea în sfârșit pregătit pentru o poveste nouă. Îi răspunsese imediat. Profitase pentru a-i lăsa adresa de mail. Svetlana reacționase trimițându-i adresa ei, încă o dată cu același smiley, ca și la primul mesaj. Această icoană simplă dovedea atât de multă amabilitate, într-un mesaj atât de scurt, încât era convins că întâlnise o fată minunată.

Seara, Franck avusese răbdare în fața ecranului. Adăugase contactul Svetlanei în mesageria instantanee skype. Deodată, această necunoscută pe care o aștepta nerăbdător, se conectase. Îi vorbise despre profesia ei, îi povestise cât de tracasată era, ca și cum Franck ar fi devenit un confident intim, pe care ea îl frecventa de mulți ani.

În munca ei, îi povestea că ambianța nu era tocmai plăcută. Directoarea le ataca pe vânzătoare pe care le trata drept incapabile. Se mai produceau și furturi și nimeni nu observa nimic, nici măcar paznicul. De aceea, isterică și paranoică, acuza pe rând fiecare din subordonați, mergând până la a-și imagina un întreg complot împotriva propriei persoane.

Cele mai multe colege veneau din alte țări. Visând să descopere Franța, oamenii veneau în țară pentru sezonul estival care cerea mai multă forță de muncă. În afară de Svetlana, originară din Rusia, era o fată din Moldova, două din Ucraina, una din China și una din Brazilia. Două franțuzoaice completau echipa. Cât privește directoarea care gestiona magazinul în prezent, ea era franțuzoaică. Un adevărat amalgam în acest comerț. Unele vânzătoare nu vorbeau o boabă de franceză. Compensau această lacună cu engleza, necesară de altfel pentru clienții care nu înțelegeau franceza. Svetlana putea să exerseze limbile străine pe care le învățase. Considera că acesta era singurul avantaj al acestui loc de muncă.

Se hotărâseră să meargă să se plimbe prin Montmartre. Svetlana nu apucase să viziteze propriu-zis Parisul. Acum, pentru că avea mai mult timp, dorea să-și ia revanșa. Tocmai descoperise Tour Eiffel ... și doar pe dinafară. Când zărise masa metalică, își spusese: Cum? Ăsta e faimosul Tour Eiffel? Chiar nimic extraordinar!

Prietena ucraineană care o însoțea avusese o lipsă totală de reacție. Cunoscut ca simbol al Franței libertăților în întreaga lume, acest monument nu avusese, asupra acestor două femei, decât un efect minabil, tare îndepărtat de prima exaltare pe care ele o trăiseră privind la diverse fotografii înainte de sosire. Toată magia unui clișeu fotografic se ascunde în echilibrul corect al obturatorului, care definește timpul de expunere și deschiderea diafragmei care lasă lumina să treacă. Alegerea focalei trebuie să ofere un unghi bun de captură și o încadrare corectă, putând astfel să dea viață oricărei himere.

De când venise în Franța, Svetlana nu avusese timp pentru plimbări, din cauza unei lucrări de sfârșit de an, pe care trebuia să i-o predea profesorului cât mai curând cu putință. Pentru a-și îmbina pasiunile – arta și franceza - Svetlana dorise să traducă în rusă și să subtitreze mai multe cântece din filmul Umbrelele din Cherbourg. Era filmul francez preferat. În ciuda unei ușoare întârzieri față de data fixată pentru predarea lucrării, Svetlana l-ar fi trimis prin internet, odată terminat. Ar fi obținut astfel cea mai bună notă. Ce încântare! Putea astfel să se asigure pe viitor că ar fi trecut în al cincilea și ultimul an, în plus cu felicitări din partea profesorului. Ca recompensă, ar fi câștigat autorizația de a-și oferi timp liber și de a se distra după pofta inimii, după atâtea eforturi susținute.

În cele trei zile de așteptare, Franck primise un mail de la unul din prieteni, Elie, coleg de la cursul postliceal, dar care, din motive obscure, spre deosebire de el, se îndreptase ulterior spre cinema. Câțiva ani mai târziu, Franck îl reîntâlnise. Elie își justifica alegerea cu o un citat de-al lui Jean-Luc Godard, din filmul Micul soldat: „Fotografia e adevărul, iar cinematografia e adevărul de 24 de ori pe secundă!„ De 24 de ori adevărul pe secundă... acest gând impune atâta considerație încât nici un cuvânt nu poate descrie impresia resimțită.

Elie devenise un cineast destul de talentat în genul pe care-l alesese, un gen de film care alterna între geniu și nebunie și care lăsa să-i scape un uriaș upercut în această industrie de snobi, care ascunde o mare familie de ipocriți, în care nenumărate persoane se detestă, sunt geloase și vă fac figuri urâte fără nici un motiv real.

Elie era în Liban pentru două luni. El se gândea la cel de-al doilea lungmetraj. La fel ca și primul proiect, această producție era realizată datorită unor sponsori generoși, cunoștințe ale unui prieten apropiat al lui Elie, care nu cereau nimic în schimb. Costul producției se ridica la mai puțin de 5000 de euro, datorită unor oameni pasionați și prieteni apropiați care credeau în munca lui. În mail, Elie îl informa pe Franck despre scenariu, care era gata în curând. Prietenii libanezi și familia erau bine. Respira libertate, departe de opresiunea pariziană, departe de palatul vetust de 15 metri pătrați, cadru de viață care reprezenta suprafața uneia din sălile sale de baie din Liban și în limbaj propriu: Cât toaleta mea!

Paris... inima artificială a Franței. Oraș de sacrificii și de suferințe, în speranța de a reuși într-o bună zi.

Franck îi răspunsese la mesaj. Îi povestise viața lui din ultimele zile și cum întâlnise întâmplător o tânără frumoasă din Rusia, care poate îi va permite să o uite pe aceea care îl făcuse să se simtă atât de rău în ultimele săptămâni: fosta lui prietenă, și ea de origine străină. Pe această persoană nu o mai considera decât o amantă efemeră, în momentul în care ea venea să se destindă și să se distreze pe durata unui sejur la Paris, lucru care se întâmpla o dată sau de două ori pe an. Franck îi mai promitea lui Elie să-l țină la curent dacă se mai întâmpla ceva cu această femeie tânără și îi ura să se bucure din plin de vacanța la soare, înainte de a veni să se închidă în acest Paris decolorat.

2.

Întâlnirea cu Svetlana fusese stabilită la stația de metrou Abbesses. Franck trebuia să-i arate cartierul Montmartre, precum și Sacré-Cœur. Vremea nu era cea mai primitoare; nori nimbus uriași amenințau cu precipitații. Raze zgârcite de soare traversau din când în când stratul gros de nori. Ce timp gri și trist pentru o primă întâlnire!

Franck o aștepta de mai bine de zece minute. Nu ajunsese mai devreme. Nu. Svetlana întârzia. Încercase deja să o sune și îi răspunsese robotul.

În fața ieșirii de la metrou, o pereche de miri tocmai apăruse de nicăieri. Urmați de o echipă de filmare, acești oameni invadaseră piața minusculă. La vederea materialului, Franck crezuse că era vorba despre o ședință de filmare pentru o ficțiune. Era un cameraman cu o cameră steady în jurul mijlocului. Echipamentul părea mai greu decât camera propriu-zisă, care era un camescop digital, mic. O altă persoană orienta un sistem portabil de lumini. Un asistent ghida operatorul care nu se baza decât pe ecranul LCD. Un al patrulea tip oprea pe toată lumea să înainteze prea mult – fără îndoială familiile celor doi și prietenii. Franck se îndepărtase, pentru a nu fi în câmpul lor vizual. Îndrăgostiții pozau în poziții acrobatice, împiedicând în același timp accesul către gura de metrou. În ochii lui Franck, acest circ era indigest. Iată genul de nebunie pe care o produc prea mulți bani.

Oameni începuseră să iasă în sfârșit din stația de metrou, odată ce fuseseră lăsați să treacă. Franck tot nu o vedea pe Svetlana, în această mare de indivizi. Continua să urmărească mișcările dezordonate ale cuplului. Apoi, se întorsese pentru a observa copiii care țipau în jurul unui manej. Chiar lângă el, un clovn făcea jonglerii. Era înconjurat de turiști. În dreapta, un bărbat ținea ritmul învârtind manivela unei cutii muzicale. Ce ambianță anacronică! Farmecul era la el acasă. Magia cartierului Montmartre se arăta în văzul tuturor, în ciuda vremii mohorâte.

Când Franck se uitase din nou către metrou, o femeie începuse să alerge în direcția lui. Era Svetlana, pe care Franck nu o recunoscuse din prima. Își lăsase părul liber, care era ușor ondulat, în acea zi.

Svetlana avea o tehnică specială pentru a-și face bucle. Făcea duș, apoi își împletea codițe pe care le desfăcea apoi una câte una. Acest procedeu îi cerea o mare investiție ca timp, dar coama suporta acest tratament timp de aproape trei zile complete. Chiar cu o zi înainte, Svetlana își spălase părul, pentru ca Franck să-i vadă bine buclele. Părul ei era blond cenușiu la bază și luminos la extremități. La o primă privire părea șaten, mai degrabă deschis. Lui Franck părea să-i placă această tunsoare, care nu mergea mai jos de umeri, ca și nuanța naturală, deosebită.

În acest comportament neașteptat, Franck zărise tandrețe și simțise un atașament imediat pentru ea. Oare tocmai era victima a ceea ce numim dragoste la prima vedere? În orice caz, era hipnotizat, sedus și vrăjit de această apariție. Această spontaneitate, aliată cu farmecul înnăscut și de necontestat, îl lăsaseră înmărmurit. Una fără cealaltă ar fi produs un efect diferit.

I se mai întâmplase să întâlnească femei foarte frumoase care ascundeau un temperament urâcios sau puțin jovial, chiar uneori un comportament puțin cam avid, care distrugeau de îndată orice urmă de atractivitate. Alura Svetlanei se arăta plină de veselie, călduroasă și se străduia să ofere o grație care o scotea în evidență din mulțime.

Au schimbat câte un pupic pe fiecare obraz, amândoi la fel de jenați și de încântați că se revăd. Ea s-a scuzat pentru întârziere. Franck nu părea prea supărat. Era deja iertată. Aura ei simplă, care strălucea, era suficientă ca să deseneze din nou un zâmbet pe chipul oricărui bărbat in faza de depresie. Svetlana i se părea un astru frumos, care, precum o auroră, inunda cerul și Pământul cu o atmosferă specială, magică, unică, grandioasă. Era ca un cânt închinat vieții.

Franck se întrebase care era cel mai bun traseu ca să urce până la Sacré-Cœur. Se hotărâseră să o ia pe prima stradă din față, știind că oricum se vor aventura pe străduțele care urcau. Franck venise aici de nenumărate ori, fără să o ia niciodată pe același drum. Erau multe căi de acces. Îi plăcea mult acest cartier. Îl găsea minunat pentru o plimbare între îndrăgostiți, mai ales dacă soarele onora ziua cu prezența lui. Deși nu era vreme frumoasă, dorința de a se cunoaște nu-i oprise de la întâlnire. Discutaseră un pic despre câte în lună și în stele, așa cum se întâmplă de obicei când două persoane se întâlnesc pentru prima dată. Fiecare îl întreabă pe celălalt pentru a-l cunoaște, pentru a vedea dacă reacționează corect, dacă îndreaptă dialogul spre subiecte noi. Svetlana îi povestise multe banalități. Printre altele, nu reușea să-și asculte mesajele primite pe robotul de la telefon. Cărticica furnizată odată cu cartela SIM conținea prea puține informații utile. Și pentru că erau amândoi conectați la același operator de telefonie mobilă, Svetlana îi dăduse aparatul rugându-l să-i explice ce trebuia să facă. Meniurile erau afișate în rusă! Franck se arătase incapabil să navigheze prin ele. Mobilul în chestiune era un Nokia vechi în culori, pe care îl avusese și el. O dată ce vara s-ar fi sfârșit și ar fi reușit să pună ceva bani deoparte, ea avea ambiția de a-și lua un smartphone. Se întorcea în cursa tehnologică și mai ales în cea a consumului... În afară de omul din peșteră, cine s-ar fi putut abține? Acest proces evolutiv face parte din peisajul cotidian. Nimeni nu e obligat să achiziționeze ultima versiune a unui obiect, de multe ori doar datorită unei schimbări de design și a unei funcții șmechere prezentate ca fiind revoluționară; cu atât mai revoluționară pentru portofel. Franck își scosese Samsung-ul, un model foarte vechi, și acesta. După ce scotocise prin meniu, îi indicase combinația de cifre pe care trebuia să o înregistreze pentru a avea acces la mesaje.

Ascultându-și mesajele primite, Svetlana izbucnise în râs. Numai trei persoane aveau numărul ei de telefon din Franța, deoarece cunoștea foarte puțină lume în Paris, iar prietenii o contactau pe internet. Prima care avea numărul ei de telefon era colega ei din Ucraina, iar a doua era o prietenă rusoaică venită în Franța pentru a lucra în restaurație, pe coasta de Vest, pe malul mării. Svetlana detestase acest gen de muncă. Prefera munca ei, chiar dacă în ochii ei nu era exact ce îi convenea. Vinovatul care îi lăsase două mesaje nu era altul decât Franck... care se întreba de altfel de ce râdea ea cu atâta poftă. Îi precizase că era deja la locul de întâlnire și spera că ea e bine. Franck o fixa cu un aer tandru, veselia naturală și spontană a Svetlanei îi plăcea mult.

O luaseră pe multe străduțe întortocheate înainte să ajungă în fața bazilicii, epuizați, după atâtea pante pe care urcaseră. Piața era plină de lume. Tot week-endul avea loc un spectacol de demonstrații acrobatice pe skateboard. Numeroși agenți de pază asigurau securitatea. Printre două șiruri de bariere, ei o luaseră pe singurul drum autorizat care le permitea accesul la treptele edificiului, în condițiile manifestației existente. Pentru a ajunge la intrare, au fost nevoiți să facă un adevărat slalom printre turiștii ezitanți.

În interior, altă mulțime înghesuită! Forțați, fuseseră nevoiți să înainteze la pas. Această avansare lentă îi ajuta să-și revină după parcursul plin de obstacole de care tocmai scăpaseră.

Deși nu era credincioasă, în sensul divinității lui Hristos – un om care a fost ridicat la rang de fiu al lui Dumnezeu pentru ca instanțele la putere în acele vremuri să poată controla mai bine masele populare – dar credincioasă ideii unui mesaj purtător de speranță, plin de cuvinte și idealuri nobile pentru umanitate și viitorul umanității, Svetlana își punea întrebări, căuta. Se întreba asupra valorii vieții, asupra condiției umane, căuta un sens. Cu toate acestea, aprecia spectacolul grandios pe care îl oferea acest interior. Tocmai intraseră în antreul uneia dintre ultimele capodopere construite de Franța catolică și continuaseră promenada efectuând turul complet. Apoi se îndreptaseră către subsol, pentru a vizita cripta. Apoi, urcaseră până în vârf.

Franck hotărâse să o invite. Ca majoritatea monumentelor, acest sanctuar nu era nici el scutit: pentru a urca, trebuia să scoți cardul. Acest gest capitalist permitea ca edificiile să fie întreținute, ca numărul curioșilor să fie oarecum limitat și de asemenea, încununarea divinului, să fie create câteva locuri de muncă. Deci, pentru o cauză nobilă, Franck cumpărase două bilete. Și mai ales, le achiziționase pentru propria lui cauză...

O întreagă instalație tehnologică de ultimă oră, sofisticată, trona în fața clienților. Fără a fi măcar nevoie să-i vorbească vreunei persoane la ghișeu, oricine putea să plătească pentru a achiziționa un permis de trecere. O modernitate care contrasta cu catedrala seculară.

Svetlana avea un aparat foto în mână. Nu-l folosea, ceea ce-l intriga pe Franck. O întrebase dacă voia să-i facă poze. Ea încuviințase și îi întinsese aparatul. Svetlana era frumoasă pe ecran. Era atât de fotogenică încât onora orice clișeu. Franck era totuși conștient că nu o să-i dea pozele. Orice fotograf, oricare ar fi el, ține să păstreze o dovadă a muncii sale, chiar și numai în format digital. Chiar dacă fotografiile nu erau efectuate în condiții profesionale ci cu material obișnuit, ceea ce îi plăcea nu era nimic altceva decât imaginea pe care i-o lăsa Svetlana. Apoi scosese vechiul lui telefon mobil, a cărui rezoluție lăsa de dorit, și își imortalizase modelul, în diferite ipostaze, o dată în plus. În ciuda imaginii de o calitate îndoielnică, pe care o producea acest aparat, își spunea că măcar ar fi avut câteva amintiri din această zi, daca nu ar mai fi revăzut această femeie pe care o găsea din ce în ce mai minunată.

Ajuns în vârf, Franck era gata din nou să se joace cu Svetlana. O contempla, o admira, făcea ca posturile pentru poze să fie din ce în ce mai lungi. Obturatorul se declanșa de mai multe ori, la rând. Turiștii observau și erau nevoiți să aștepte pentru a putea să treacă. Franck nici măcar nu-și dădea seama de aglomerația pe care o producea. Evadase într-un univers închis, hipnotizat și fermecat de subiectul său. O dirija, îi comanda gesturile și comportamentul. Svetlana asculta, ca un model cuminte și docil. Magnetismul acestei fete acționa asupra lui Franck ca o vrajă, care îi preluase controlul emoțiilor. Cât o privește pe ea, ea observase manejul acestui băiat. Fermecată, se abandonase în fantezia atipică a personajului. Cât privește atitudinea, îl considera galant, amabil, tandru, și mai ales de dorit. Era sedusă.

Să-l lăsăm să se distreze și vom vedea ce o sa iasă frumos, gândise ea.

Când Franck revenise la comportamentul lui obișnuit, dintr-o singură privire văzuse agitația pe care o provocase. Nimeni nu îndrăznise să deranjeze bărbatul care, transfigurat, era în transă artistică. Vizitatorii așteptaseră ca și cum ar fi asistat la un spectacol de stradă. Jenat, Franck zâmbise. Cu un gest al mâinii, le dăduse de înțeles că de acum puteau circula în voie.

Apropiindu-se de Franck, Svetlana îi spusese că se comportase ca un băiat obraznic, blocând toți acești oameni. Pe viitor, trebuia să se ferească de el.

Franck îi înapoiase aparatul. Îi răspunsese că ea va păstra o amintire frumoasă a acestui loc și că a pune un asemenea material în mâinile ei putea fi periculos, cu atât mai mult atunci când modelul se concentrează la sarcina lui cu atâta atenție. Franck îi spusese că ea crease imagini frumoase. În timp ce poza, ea improviza în fața obiectivului. Putea fi interesant, pentru ea, să apară în ținute originale pentru ilustrații de modă, folosind un aparat foto mai puțin ordinar, care ar fi creat clișee de o calitate mai bună.

Svetlana nu se gândise niciodată la așa ceva. Declarase că va reflecta. Până atunci, o să pun la loc aparatul în geantă – adăugase.

Vizita terminată, doi turiști i-au agățat în fața clădirii. În engleză, întrebaseră cum puteau să plătească intrarea la Sacré-Cœur. În numerar sau cu card?

Franck nu înțelesese ce voiau. Ca orice francez care se respectă, nu cunoștea decât limba oficială a țării. În timp ce Svetlana îl privea lung cu ochii ei mai albaștri, zâmbindu-i cu tandrețe, Franck le răspunsese: Sorry, I don’t speak English. Începuse deja să se îndepărteze de ei, dar Svetlana rămăsese pe loc. Îi tradusese întrebarea lui Franck, pentru ca acesta să poată răspunde. El se întorsese și fusese surprins să vadă că ea era tot aproape de cei doi turiști. El se apropiase și menționase ce observase mai înainte: că era o mașină automată pentru a plăti cu card și un ghișeu cu personal, unde se putea plăti cu numerar. Svetlana tradusese propoziția dintr-o suflare, sub privirea subjugată a lui Franck, care constata că ea stăpânea engleza încă și mai bine decât franceza. Era fascinat să descopere că la doar 20 de ani această femeie tânără vorbea trei limbi. Îi spusese de altfel că în tovărășia ei i-ar fi fost imposibil să se piardă în străinătate, pentru că ea știa rusa, engleza și franceza. Ea îi răspunsese râzând că ea știa că e femeia perfectă. În acest caz, trebuiau să planifice o călătorie împreună. Franck reflectase, uimit de această reacție. Această sugestie nu putea avea nici măcar un sâmbure de seriozitate. În consecință, nu-i dăduse nici o urmare.

În acel moment, Franck ignora că Svetlana cumpărase deja bilete pentru a vizita Belgia și Olanda, în zilele următoare. Sejururi rapide, dar totodată importante în ochii Svetlanei care voia să descopere Europa. Ea își imagina că nu ar mai fi avut altă ocazie de a reveni. Pe undeva, spera ca Franck să-i propună să o însoțească., mai mult din teama de a explora de una singură decât din alt motiv ambiguu. Franck nu avea să se pronunțe deloc în acest sens, atunci când aflase în timpul plimbării. În sinea lui, ar fi vrut tare mult să o însoțească, chiar îi trecuse prin cap această idee. Doar că, din punct de vedere finanțe, nu prea-și putea permite. În plus, mai era o constrângere, de data asta profesională. Planificarea nu era posibilă. Era inutil să se mai gândească prea mult la asta.

Franck îi sugerase să-și continue excursia spre parcul Buttes-Chaumont, iar ea acceptă cu plăcere.

Traseul le-a luat cam o oră. Franck subestimase timpul necesar pentru a ajunge acolo, de la bazilică. Pe drum, au continuat să-și împărtășească fărâme din viața fiecăruia. Franck îi vorbise despre munca lui în domeniul fotografiei. Svetlana se arătase foarte interesată. Pentru ea, fotografia reprezenta o formă minunată de expresie artistică. Subliniase că el nu adusese nici un aparat foto pentru a le imortaliza întâlnirea. Îl tachina...

Dar nu am nici unul... Le închiriez, atunci când am nevoie pentru un reportaj sau o ședință foto, îi explicase el.

Era mirată. Nu-și imaginase că materialul profesional ar costa atât de mult, mai ales cel optic. Franck nu-l folosea decât pentru perioade de una la două zile consecutive. Închirierea între particulari părea cea mai bună alegere. Alegere care-l ajuta să evite să facă apel la un credit de consum, pe care l-ar fi rambursat cu greu, punându-și în pericol situația deja precară. În această clipă, Franck nu se considera decât un turist care își folosea telefonul mobil. Svetlana se dovedea un fotograf prost. Ea prefera să se uite la clișee. Din contră, părinții ei își doreau ca ea să le aducă măcar câteva imagini. Nu avuseseră niciodată ocazia să se plimbe prin Europa.

Comunicarea între ei era fluidă. Franck începea să o aprecieze, și nu doar puțin. Din când în când, îi corecta câte o greșeală în franceză. Ea era încântată de fiecare dată când o corecta. Totuși, aștepta mai mult de la un francez care stăpânea limba. Svetlana ar fi dorit ca Franck să o întrerupă la fiecare greșeală și să corecteze construcția frazei.

Șederea în Franța îi producea Svetlanei un mare șoc cultural. Viața și oamenii ă se păreau diferiți față de cum era acasă. Nu se simțea prea în largul ei când auzea peste tot discuții în franceză. Avea impresia că ea se exprimă rău. Colegele ei țineau să o asigure: nici ele nu credeau că au suficiente cunoștințe pentru a conversa satisfăcător în franceză. Cu toate acestea, spre deosebire de Svetlana, ele erau mulțumite dacă reușeau să se facă înțelese.

Lui Franck i se părea normal ca Svetlana să aibă dificultăți, doar era în Franța pentru prima dată. Nu era familiarizată cu sonoritatea limbii. Svetlana era de altfel foarte mirată că Franck reușea să înțeleagă tot, când ea îi vorbea. Se surprindea și pe ea însăși atunci când reușea să înțeleagă și cel mai mărunt cuvânt spus de Franck. La magazin apăreau probleme de dialect, atunci când trebuia să descifreze jargonul unor clienți care erau totuși francezi get-beget. Schimbul lor limpede, transparent, îi plăcea. Comunicau cu ușurință pentru a se cunoaște.

Dacă Franck nu o corecta întotdeauna pe Svetlana, era deoarece greșelile i se păreau infime. Mai ales că avusese ocazia să discute cu femei străine și să descifreze construcții de fraze de-a dreptul ciudate, în unele cazuri. Cum Franck nu era atent la toate greșelile, era un pic bruscat de Svetlana, când ea își dădea seama că greșise. Franck încerca să o liniștească: nu era vorba decât despre mici neatenții la conjugare sau la așezarea cuvintelor în frază. Nimic grav, după părerea lui. Pentru ea, asemenea greșeli erau sfârșitul lumii. Îi era rușine, se considera nulă. Dorea să stăpânească limba la perfecție.

Pentru a ajunge în parc, traversaseră o mare parte din al 19-lea arondisment, unele din cele mai neplăcute colțuri din Paris care ar fi putut obține cu ușurință medalia de aur a putreziciunii franceze. Și această putreziciune e o afacere bună, prețul pe metru pătrat e mai ridicat decât în zonele însorite din sud. Erau clădirile, buticurile, estetica urâtă și murdară; toate acestea îi aminteau de orașul din care ea venea. Nu era deloc vorba aici despre cartierele turistice pe care vizitatorii le-ar fi contemplat în liniște. Aici, ei parcurgeau un sector la polul opus al Parisului care se vinde prin cărțile poștale. Și totuși, în aceste locuri se ascund cele mai mari valori umane, departe de această falsitate și manierism burghez.

Odată ajunși în parc, s-au dus pe Île du Belvédère, la templul lui Sibylle. În acea zi, era suspendată o tiroliană. Aceasta înconjura lacul pentru a reveni pe pământ ferm după încă treizeci de metri. O asociație îi iniția pe adolescenți în senzațiile tari ale acrobației. După coborâre, erau invitați să descopere celelalte activități, dintr-un parc de distracții din regiunea pariziană. Un fel de demonstrație-eșantion marketing, în parteneriat cu primăria Parisului. Franck și Svetlana priviseră mai mulți tineri făcând un salt în gol. Chiar dacă la prima privire, dispozitivul părea impresionant, viteza nu era chiar așa de mare. Sosirea avea loc încet, era o persoană care îi primea. Făcuseră câteva poze, pe ici, pe colo. Franck o imortaliza din nou pe Svetlana sub diferite unghiuri.

Admirând priveliștea, au putut să estimeze cât de mare era distanța față de locul de unde veniseră. Sacré-Cœur părea mică și îndepărtată. Pe când își dădeau aparatul foto de la unul la altul, corpurile lor se atingeau ușor, intenționat și cu delicatețe. Neputând să facă nimic altceva pe această faleză, decât să observe tineri legați de o coardă, se îndreptaseră către pasarela suspendată. Aici, din nou asociația. De data aceasta, propunea o inițiere în escaladă, pentru copii. Mai degrabă o coborâre în rapel care îi ducea opt metri mai jos. Cu coatele pe balustradă, întârziaseră un bun moment în acest loc. Timpul zburase, discutaseră la nesfârșit.

Svetlana îi povestise despre familia ei. Mama era din Ucraina, iar tatăl, un rus get-beget. Sora îi lipsea mult. Își mărturiseau totul în cel mai mic amănunt, ca două bune prietene. Svetlana era la două sute de kilometri de nucleul ei familial. Nu mergea la ei în vizită decât în vacanțe. În restul timpului, stătea într-un cămin studențesc, în centrul orașului Irkutsk, la zece minute de școală. Unul din profesorii de artă era un tânăr francez, pe care îl găsea atrăgător. Nu ar fi deranjat-o dacă s-ar fi întâmplat ceva între ei, într-un context diferit. Franck presupunea că îi dezvăluia această informație pentru a-i arăta direcția de urmat. Trebuia să-i arate voința unui bărbat care dorește o femeie. În orice caz, glumiseră. Mâinile li se întâlneau din ce în ce mai des.

Cu blândețe, Franck își așezase o mână peste cea a Svetlanei, care ședea plictisită pe lângă mâna lui. Ea nu schițase nici o mișcare de respingere, ceea ce confirma gândurile lui Franck. Era conștient că de acum încolo, întâlnirea lor va evolua. Această fată era la fel de tulburată ca și el. Acum nu trebuia să rateze și să dea dovadă de îndrăzneală la momentul potrivit, pentru a da jos următoarele bariere.

Se hotărâseră să-și continue plimbarea, după ce au întârziat destul de mult în acest loc. Franck o oprise pe Svetlana cu un deget, când încercase să se întoarcă pe unde veniseră.

În zbor, tocmai îi prinsese degetul arătător stâng, ca un cârlig. Atât unul, cât și celălalt puteau să dea drumul în orice moment, Senzația de atingere era plăcută. Știau amândoi că nu căutau separarea, ci o înrolare a inimilor. Cu falangele agățate, Franck îi propusese să termine traversarea podului și să de îndrepte spre o cădere de apă. Drept unic răspuns, Svetlana făcuse ochii mari. Se apropiase, dintr-o dată. Cu o voce liniștită, îi spusese că ar dori să vadă acel loc. Mâna stângă a lui Franck capturase mâna stângă a Svetlanei, pentru a-i oferi mai apoi mâna sa dreaptă. Zece degete se înlănțuiau. Buzele lor se complăceau într-o tăcere care le făcea plăcere. O căldură puternică se răspândise în urma acestei atingeri, bucurându-l pe Franck. Când simți tandrețea mâinii unei femei pe care o dorești cu ardoare e un moment pur de eliberare. Și totuși, acest gest îl invită pe bărbat să continue jocul de seducție și mai înverșunat. E un moment în care știe că s-s întâmplat ceva important și că va urma ceva și mai serios. E ca și cum ar încheia un pact sau ar semna un act. Înainte de această înțelegere, nu personificau decât două umbre străine una de alta. Pe viitor, încarnau două suflete împreunate, prin care celălalt purta speranța nașterii unei iubiri.

Ajunși la cascadă, Franck îi propusese Svetlanei să facă poze, din nou. Ea acceptase, cu un gest simplu al capului. Ochii ei străluceau, ca o mie de stele la un loc. Ca o fetiță, alergase înainte ca să se așeze în fața obiectivului, se întorsese doar ca să-și lase geanta la picioarele lui Franck, apoi se întorsese să pozeze. Când se termină distracția cu pozele, Franck îi dăduse aparatul înapoi proprietarei. În schimb, ea îi dăduse mâna din nou. Se jucaseră în felul acesta inocent și naiv în alte două locuri din parc. Astfel, se năștea dorința.

Adâncindu-se într-un sector mai izolat din Parc, care dădea spre centura Parisului, unde se ascundeau câțiva arbori fructiferi, se întâlniseră cu mai multe cupluri care se sărutau. Zâmbiseră, un pic jenați de situație. Se observau ... fiecare lăsase capul în jos. În sinea lor, nu așteptau decât același fel de schimb. Traversarea acestei zone ar fi putut să fie propice pentru această tandrețe, doar că Franck nu simțise declicul, blocat cu siguranță de timiditate. Preferase să nu provoace acest act cu bruschețe, sperând că se va produce spontan.

Se lăsase seara. Era din ce în ce mai frig. Pe o bucățică de pământ izolată, Franck o întrebase pe Svetlana dacă i-ar fi plăcut să ia cina împreună. Surprinsă de această propunere neașteptată, ea ezitase, neștiind ce răspuns să-i dea. Era oare prezentabilă? Ce voia de fapt acest băiat? Întârzierea răspunsului era jenantă. Această nehotărâre îl uimise pe Franck. Își punea întrebări. Oare trecuse la altă viteză puțin cam devreme, cu riscul să strice tot ambreiajul? Presupusese că ea va zice da, fără nici o ridicare din sprâncene. Atunci, ce anume o reținea? Nu-i dăduse drumul la mână toată după-masa!

Deodată, Svetlana îi răspunsese: De acord! Un cuvânt simplu care de-abia îi ieșise din gură, ca o decizie radicală care ar fi angajat-o pentru tot restul vieții...

Franck se simțise ușurat. Îi apăruse un zâmbet pe față. Apoi se îndepărtaseră de parc. O luaseră pe trotuarul învecinat. Mâinile nu li se dezlipeau. Degetele se mângâiau și mai intens, cu generozitate. Senzualitatea se instalase prin palmele lor.